Concertul de inchidere a Festivalului International de jazz de la Montréal il aduce pe scena General Motors (cea mai mare scena in aer liber a Festivalului) pe Goran Bregovic, alaturi de a sa “Orchestra pentru nunti si inmormantari”. Spectacolul va fi prezentat integral pe postul TV5, in 6 august.
Cu alamuri ragusite, lautari bronzati si vocaliste arse de soare, “Orchestra pentru nunti si inmormantari” este in sine o aparitie. Adaugati celor 42 de fizionomii anti-scenice figura de poet nazbatios a lui Bregovic si veti avea imaginea concertului din 9 iulie. Muzica lor vine parca dintr-un ceaun in care s-au turnat, la foc mare, sfasieri balcanice, tanguiri slave, exaltari tiganesti, explozii de viata si de moarte care fierb cu bulbuci, intr-o exuberanta ghidusie. Un amestec fara nume, in care jazzul e doar un element.
Aclamat in Europa in nenumarate turnee – de la sali prestigioase ca Théâtre Champs Elysées si Bataclan din Paris sau Academia Santa Cecilia din Roma pana la carciumioare, piete publice, stadioane de fotbal – Goran Bregovic este cunoscut in America de Nord mai ales gratie muzicii din filmele lui Emir Kusturica. Cunoscut e un fel de-a spune, fiindca, de fapt, in prezentarea care i s-a facut pentru Festivalul de jazz am gasit o greseala importanta, preluata fara rezerve in mai toate mediile de informare din Montréal.
Ba pardon!
Nascut din mama sarboiaca si tata croat, casatorit cu o bosniaca, Bregovic e un fel de “iugoslav total”. A crescut la Sarajevo, unde s-a si imprietenit cu regizorul Emir Kusturica; la izbucnirea conflictelor in zona, cei doi amici s-au hotarat sa se stabileasca la Paris, iar din colaborarea lor au rezultat filme formidabile ca Vremea tiganilor (1989), Arizona Dream (1993) si Underground (1995).
Nu-i de mirare ca lumea a inceput repede sa puna semnul egal intre muzica lui Bregovic si filmele lui Kusturica. Astfel, in prezentarea facuta lui Goran Bregovic pe situl Festivalului de jazz, acesta e salutat, intre altele, ca autor al coloanei sonore a filmului lui Kusturica “Pisica neagra, pisica alba” (1998), film prezentat in repetate randuri de televiziunile canadiene, deci foarte cunoscut aici. Cotidiane ca La Presse si Métro, posturi tv ca TQS, nenumarate radiouri si situri de informare precum canoë au dus mai departe greseala. Or tocmai filmul in chestiune este cel care a facut publica despartirea “cuplului” Kusturica-Bregovic.
Cum intalnirile dintre colosii ideilor nu pot fi “caldute”, cei doi mari prieteni n-au acceptat compromisul, cand ideile lor s-au ciocnit. Pentru “Pisica neagra, pisica alba“, Kusturica a ales sa reorganizeze vechiul grup muzical in care canta la Sarajevo, “No Smoking Orchestra”, iar muzica este creata de un alt fost prieten de-al sau din Sarajevo.
Iugoslavul si romanii
In acelasi an 1998, daca numele lui Bregovic n-a mai fost pe afisul lui Kusturica, el a aparut in schimb pe afisul regizorului roman Radu Mihaileanu, ca autor al muzicii din filmul “Train de vie” (o coproductie Franta-Romania care s-a bucurat de mare succes si de premii in festivaluri importante, ca Festivalul de la Venetia).
In 2004, in Romania circula chiar o stire conform careia Goran Bregovic ar fi inceput pregatirile pentru realizarea primului film propriu (ca regizor), in care rolul principal ar fi fost deja adjudecat de o romanca, Ana-Maria Popa. S-a brodat mult si pe tema iubirii sale cu o timisoreanca. Sigur ramane insa faptul ca Goran Bregovic a cantat de multe ori alaturi de fanfare romanesti si de muzicieni romani pe care i-a angrenat in diverse proiecte. Iar muzica lui e plina de teme preluate din folclorul nostru.
Prieteni de Brego
In 1999, Bregovic mi-a cantat la nunta: primul disc al “Orchestrei pentru nunti si inmormantari” mi l-a daruit un prieten drag, in ziua casatoriei. Bineinteles, l-am pus la petrecere, spre uimirea tuturor celor care nu cunosteau aceasta muzica, printre care cu dezonoare ma numaram. Cateva luni mai tarziu paraseam Romania pentru a veni la Montréal. Chiar inainte de plecare, un alt bun prieten si-a sacrificat singurul disc pe care nu-l aveam in (deja) “integrala” mea Bregovic; urma sa-l iau peste Ocean ca pe-o bucata din sufletul lui.
In putinele zile dintre intalnirea cu Bregovic si momentul plecarii, muzica aceasta m-a plonjat intr-o isterie pe care nu mi-as fi putut-o nicicand imagina. Oameni cu care nu aveam mai nimic in comun mi-au devenit prieteni pe viata. Era un drog: ne strangeam pe unde puteam, cantam si topaiam ca dementii, cu boxele la maxim, intr-un dans imposibil. O febra care ne dezbraca de reguli si ipocrizii, scotandu-ne din noi. Nici urma de ratiune: dureri si placeri zburataceau si se contopeau in hora unor inimi fara plasturi, cu rani zvacnitoare si cicatrici la vedere. Comunicam intr-un loc imaterial despre sensuri incurcate prin adancurile fiecaruia. Deveniseram “prieteni de Brego”.
Foame balcanica
Ca noi au fost multi. N-am reusit sa-mi explic pana azi de ce atatia romani au muscat cu pofta din trairile iugoslavului. Sa fi fost doar o moda? Sau poate o rabufnire a balcanismului reprimat? Cuvintele neintelese, pe ritmuri familiare? Simtul radacinilor trezit in copii de asfalt? Fascinatia orientalismului prizat de Occident? Poate geniul celui care ne-a convins ca viata se vrea traita, nu demonstrata.
In urma, foamea de Bregovic s-a acumulat; au venit apoi primele lui concerte in Romania – pentru unii au potolit-o, pentru altii au amplificat-o. Nu le-am mai apucat, dar discurile lui mi-au readus multa vreme sufletul in noua lume, cu miros de French fries.
Pentru toti cei care asteapta concertul lui Bregovic ca pe un eveniment special, mai am o veste buna, fara legatura directa cu el: am aflat ca in toamna e posibil sa se redeschida Café Sarajevo, dar nu in cladirea veche. Asa sa fie!
In total, in cadrul Festivalului de jazz, sunt programate 350 de concerte gratuite, in aer liber (in perioada 29 iunie – 9 iulie). La cele mai importante dintre ele, vor participa in jur de 100.000 de spectatori. Astfel, daca vrem sa si vedem “spectacolul Bregovic” (nu doar sa-l auzim), va trebui sa ajungem la Place des Arts mult inainte de ora 21.
