Pe vremea cand eram ziarist in tara am asistat la zeci de ceremonii organizate de Fondul Proprietatii de Stat – FPS, cum este acesta cunoscut. In prezenta domnului Ovidiu Musetescu, ultimul sef al institutiei, domni imbracati la patru ace, cu stilouri Mont Blanc in dotare, si-au pus semnatura pe contracte de cumparare a fostelor intreprinderi de stat. Dupa fiecare ceremonie, Musetescu (actualmente chiulangiul PSD numarul unu din Parlament), cu un pahar de sampanie in mana, tinea sa sublinieze calitatea investitorului ales – care urma sa puna pe picioare, in scurt timp, falimentara uzina. Investitorii gasiti de FPS – multi dintre ei straini -sunt, cu mici exceptii, niste tepari. Numai asa se explica de ce fabrici vandute pe un dolar nu s-au pus niciodata pe picioare, devenind epave de fier vechi. Investitori “strategici”, de tipul italienilor de la Donasid, care nu s-au gandit niciodata sa investeasca in uriasul combinat siderurgic de la Calarasi. Ei s-au angajat sa puna in functiune combinatul, platind 20 de milioane de dolari in 12 ani. Evident ca nu au investit nimic, au vandut ceva fier vechi si, in final, au gasit un alt cumparator. Profitul obtinut: peste 50 de milioane. In situatia combinatului Siderca sunt sute de alte fabrici, dintre care amintim pe cele cu nume de rezonanta: Policolor, IMGB sau Tractorul Brasov. Hale industriale in paragina, hectare intregi de fiare vechi – aceasta este imaginea privatizarii “de succes” care poate fi intalnita in toata tara.
Aceste maidane sunt – culmea! – pazite. Pentru ca reprezinta proprietati private. Veti intreba, probabil, de ce proprietarii nu le darama ca sa construiasca altceva in loc. Nu este timpul inca. Deocamdata, utilajele usor de dezasamblat au fost vandute ca fier vechi pe bani buni, dar constructiile au ramas. Potrivit legilor romanesti, o fabrica are statutul de utilitate publica cat timp figureaza ca avand angajati. In acest caz, fostii proprietari sunt despagubiti din banii statului; ei nu-si pot revendica terenurile si constructiile aferente, care apartin acum altora. Noii proprietari – numiti pompos “investitori strategici” -asteapta sa treaca valul despagubirilor, ca apoi sa dea adevarata lovitura: vanzarea terenurilor, multe dintre ele intravilane. Adica uriase valori imobiliare.
Complicatele contracte semnate de FPS sunt urmarite acum de Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului. Dupa cum recunosc actualii conducatori ai acestei institutii, nici 5 cumparatori din 100 n-au respectat clauzele: investitii, politica de concediere sau platile catre stat. Atat de bine au fost facute contractele incat statul ar trebui sa cheltuie sute de milioane de dolari in procese ca sa devina din nou proprietarul mormanelor de fier vechi. Asa incat nu exista, practic, nici o modalitate de indreptare a hotiei generate de FPS – institutia unde comisionul era cuvant de ordine.
Evident ca exista, printre miile de investitori, si sute de companii serioase, care au pus treaba pe picioare. Pe ei sa-i numim, simplu, investitori si sa le acordam tot respectul.