Celor ce viseaza sa (re)devina cadre didactice in Québec, povestea doamnei Liliana Popescu – o profesoara de matematica stabilita la Montréal din 2001 – le va fi, cu siguranta, utila. Imigrata la varsta de 48 de ani, fara sa stie prea bine franceza sau engleza, romanca nu-si dadea mari sanse de izbanda in invatamantul quebechez.
Totul a inceput in ‘97: incercand sa obtina viza pentru a-si vizita niste prieteni in Canada, Liliana Popescu a avut surpriza sa fie refuzata, desi urma sa fie insotita doar de fiica sa cea mica, studenta in anul al doilea la medicina. “Cand i-am spus functionarei ca nu am ce face in Canada cu meseria mea de profesoara, aceasta a zambit: «Nici nu stiti cate se pot face in Canada!». Iar pe fiica mea a intrebat-o deschis de ce nu ne depunem actele pentru emigrare.”
Liliana Popescu absolvise, in 1975, Facultatea de Matematica de la Universitatea din Bucuresti; primii 15 ani a lucrat in informatica, fiindca in invatamant nu erau posturi disponibile in oras. Abia in 1990 a obtinut un loc de profesoara la un liceu, nu departe de Bucuresti. In ciuda celor 10 ani petrecuti acolo, ea se baza pe experienta ca informatician atunci cand a aplicat pentru Canada.
Incercarea moarte n-are
Un cunoscut din Montréal – care lucra in invatamant – a sfatuit-o sa-si incerce sansa in acest domeniu. Liliana Popescu s-a prezentat deci, in vara lui 2001, la filiala Ministerului Educatiei de pe stada Fullum (numarul 600, etajul 10), aducand cu ea actele din tara (traduse de un traducator “agrée” din Montréal, insa fara “evaluarea comparativa” a MICC): diploma de bacalaureat si licenta, foaia matricola, actele care dovedeau ca si-a luat definitivatul si gradul al doilea, cartea de munca. “Doamna cu care m-am intalnit a fost multumita sa vada ca si in facultate, si la definitivat, si la grad am avut examene de metodica si pedagogie. Mi-a spus ca totul e in regula si, in septembrie, am primit de la minister o “Lettre d’admissibilité” care-mi dadea dreptul sa predau la “secondaire”. Cu o conditie, valabila pentru toti aspirantii la meseria de dascal in provincia Québec: trecerea unui examen de limba franceza.
Liliana Popescu a incercat sa-si gaseasca de lucru doar cu permisul, dupa care, in octombrie, s-a convins ca singura cale este sa urmeze “francizarea”. Aratand autorizatia de predare, Liliana Popescu a obtinut repartizarea la cursurile de la Université de Montréal. Ca sa invete limba mai repede, a urmat cursuri de seara, in paralel, la Centre Yves-Thériault din Villeray.
Greul vine la urma
Examenul a constat, mai intai, in doua probe scrise, care verificau capacitatea de intelegere si de exprimare a candidatilor. Rezultatul a venit in doua luni, reusita permitandu-i sa ajunga la etapa celor doua probe orale. In toamna lui 2002, Liliana Popescu avea, in sfarsit, dreptul sa predea. Nu stia insa prea multe despre sistemul de invatamant, nici despre scolile din Montréal. Peste tot unde suna i se spunea ca nu sunt locuri disponibile. Dupa care… “Tot invartindu-ma in cercurile de romani, am intalnit un fost coleg de facultate care venise aici in 1996. Sotia lui era profesoara de matematica la Scoala Pierre-Laporte; ea mi-a spus ca de la 1 noiembrie unul dintre profesori urma sa plece, astfel ca ramaneau trei grupe descoperite. M-a sfatuit sa-mi depun actele.”
Fire energica, Liliana Popescu facuse intre timp diverse munci necalificate pentru a se intretine; in plus, se inscrisese la un Certificat in “Intervention auprès des jeunes” la Université de Montréal, unde isi alesese cursuri legate de invatamant: “Décrochage scolaire”, “Communication interculturelle”, “Les jeunes et la société’ etc. “Am fost chemata de directoarea adjuncta si m-am dus cu un dosar burdusit cu acte. I-am aratat ca obtinusem, peste tot, note mari – ba chiar, la unele dintre examenele de gramatica, aveam rezultate mai bune decat profesorii care urmau sa predea franceza. Am fost insa sincera si i-am spus ca nu cunosc sistemul lor de invatamant. M-a acceptat.”
Lumea cea noua
Alegerea claselor, in scolile din Québec, se face in functie de vechime; ultimii veniti in corpul profesoral raman, deci, cu clasele pe care nu le vrea nimeni. Liliana Popescu s-a trezit cu doua clase de “troisième secondaire” si o clasa “cinquième secondaire” – nivelul al treilea, cel mai de jos, care cuprindea elevii “certati” cu matematica. “Sunt cu totul alte reguli decat in Romania. Nu exista, practic, nici o modalitate prin care sa ii poti constrange sa invete: nu poti da extemporal in afara examenelor programate, nu exista ascultare la oral… Nici vorba sa le scazi nota cand nu isi fac temele. Pot oricand sa spuna ca nu reusesc sa te inteleaga – asta mai ales cand esti imigrant si vorbesti franceza cu accent. Peste tot exista probleme cu disciplina; masuri nu se iau decat daca se plang mai multi profesori in acelasi timp.”
Problema cea mai acuta o reprezinta, dupa Liliana Popescu, atitudinea parintilor. Este foarte grav daca vreunul dintre parinti suna la scoala sa se planga de un profesor. “Cand am sedinte cu parintii, imi bat capul cum pot sa demonstrez ca eu imi fac bine meseria si ca, daca un copil are rezultate slabe, este din pricina ca pe el nu-l intereseaza matematica. E greu, fiindca, din punctul lor de vedere, copiii au tot timpul dreptate.”
La ce e buna o ecuatie?
In ce priveste materia, la inceput i se parea totul o gluma, fiindca problemele incepeau cu diverse povestioare, legate de istorie, geografie, astronomie… “Orice invata trebuie sa foloseasca la ceva concret. Se poate intampla sa ai o clasa excelenta, unde insa nimeni sa nu poata rezolva o ecuatie de gradul al doilea, pentru ca nu a inteles la ce e buna. In schimb, sa se priceapa la chestii complicate de statistica – fiindca acestea le pot folosi in viata. Nu merge nimic abstract; nu trebuie sa stie nimic pe dinafara. La examene primesc o foaie numita aide-mémoire, unde se afla toate formulele de care au nevoie in rezolvarea problemelor. La inceput mi se parea absurd; acum nu mai sunt atat de sigura. Nu as putea afirma ca scoala din Romania e mai buna; e prea mare diferenta intre sisteme.”
Pe langa aspectele legate de disciplina, pregatirea lectiilor si corectarea lucrarilor ocupa mare parte din timpul liber al profesorilor. “Trebuie sa gasesti mereu metode noi cu care sa-i atragi si sa-i faci sa se intereseze de materia pe care o predai. Este foarte greu, fiindca la varsta asta isi pierd repede rabdarea. Toata ziua, dupa ce vin acasa, nu fac decat asta: ma pregatesc pentru lectiile de a doua zi.” Ramane insa satisfactia pe care ti-o dau elevii buni, vacantele si… banii. Vechimea din invatamantul romanesc i-a fost luata in considerare la calcularea salariului, astfel ca, in prezent, Liliana Popescu castiga in jur de 50.000$ pe an. Dupa doi ani petrecuti la Scoala Pierre-Laporte, Liliana Popescu a obtinut dreptul sa dea examenele pentru “brevetul” care conduce la “permanenta” in invatamantul quebechez.
