Ca la targ la Gaina

Cine nu a auzit de Targul de fete de la Gaina, daca nu a si fost, macar o data, la targ?
Din negura vremurilor, in duminica cea mai apropiata de Sfantul Ilie (20 iulie), pe platoul din varful Muntelui Gaina din Apuseni, in fiecare an se tine traditionalul targ. Locuitorii zonei – moti, mocani, cei din tinutul Crisurilor sau din Zarand – urca. Cei patru versanti ai muntelui isi dau intalnire acolo, sus. Legenda spune ca, in vechime, cuibarea pe varful muntelui o gaina care facea oua de aur. De aici denumirea de Muntele Gainii. Odata, gaina si-a gasit cuibul gol. Niste rai ii luasera ouale. Suparata, a parasit locul, si-a luat zborul si s-a oprit tocmai la Rosia Montana. Dar nu si-a mai facut cuib la vedere, ci si-a ascuns ouale de aur in pamant. Oamenii, prinzand de veste, au inceput sa scurme maruntaiele pamantului, in cautarea oualor de aur. Asa se face ca strafundurile Rosiei Montane sunt brazdate de galerii.
Din noianul amintirilor mi se limpezeste un moment cand am suit la Gaina. Ne-am asociat trei baieti si doua fete si am plecat din Abrud, intr-un autobuz supraaglomerat, spre comuna Avram Iancu. La sosire, in multimea care astepta sa vada cine mai vine la targ, am zarit un coleg de clasa de la liceul din Abrud, localnic, Vasalica Soica. Fiindca urma sa dormim o parte din noaptea dinaintea urcusului in sat, il intreb daca nu stie cine ne-ar putea gazdui in vreo sura cu fan. Vasalica pleaca in cautarea raspunsului si revine imediat: « O zas mama sa va aduc la noi! »
In casa frumoasa din barne de brad, construita in arhitectura specifica locului, ne-a intampinat mama lui Vasalica, o moata falnica, bine cladita si bucuroasa de oaspeti. Pana ne-am instalat cu bagajele si ne-am limpezit de oboseala drumului cu apa limpede de Aries, din curte a disparut gaina cea mai grasa, care, peste vreo doua ore – timp in care noi ne-am plimbat prin sat si am vizitat casa Iancului – a revenit pe masa sub forma de meniu de nunta: supa cu lasca (taitei de casa) si tuchicasa (o varianta de pilaf local, cel mai bun pe care l-am gustat vreodata).
Satul vuia de multimea calatorilor, de joc si cantec. Deasupra tuturor, ca o chemare, vibratiile tanguioase ale tulnicelor, amintind ca nu ne aflam oriunde, ci in tara motilor. Ne-am asociat si noi bucuriei generale, alintandu-ne in « tarine” si invartite”…
Totul se petrecea de cand lumea la fel, momentul fiind mult inaintea odioaselor regizari de « creatie” si « folclor nou”, cu formatii artistice aduse la comanda, ca sa racneasca din varful muntelui osanale partidului si nemaipomenitului conducator.
Dupa ce ne-am intors din sat, abia asteptam sa ne culcam in podul cu fan, insa nu ne-a mers: “Baietii, da, ei sunt baieti, da’ domnisoarele dorm in casa!” a decis mama lui Vasalica si ne-a condus in “casa de dinainte”, care ni s-a aratat ca o sala de muzeu etnografic cu icoane, blidute (farfurii) si chindeie (stergare) pe pereti, cu cergi colorate si pufoase, masarite (fete de masa) si fironguri (perdele) tesute la razboi in alesaturi, perne infatate si lepedeie (cearsafuri) cu cipca (dantela) de un lat de palma de barbat, care raspandeau un miros placut de nu-stiu-ce si de proaspat, toate lucrate de mainile harnice ale mamei si bunicii lui Vasalica…
Dupa cateva ore tihnite de somn am inceput pregatirile de urcus. Era miezul noptii, iar in curte calul lui Vasalica astepta sa i se incarce bagajele. Aveam cu noi si un acordeon. Totul era socotit ca la rasaritul soarelui sa fim in varf, pe platou. Era o noapte senina, cu luna plina si se vedea ca ziua. Pe versantul muntelui, pe carari stiute numai de ei, motii se insiruiau in grupuri la urcus. Unii petrecusera noaptea pe munte, la focuri. Un tulnic isi inalta chemarea vibranta dintr-o parte a muntelui, un altul ii raspundea de undeva, din departare, transmitand mesaje numai de moti intelese. Asa s-au transmis mesaje pe timpul lui Horea, asa au rasunat indemnurile pe vremea craisorului Iancu…
Calul era lasat de voie, stia drumul, iar noi il urmam pe urcusul potecilor. Din cand in cand ne opream sa ne odihnim. Urcusul era greu chiar si pentru tineretea noastra. Inainte de rasaritul soarelui eram deja pe varf. Ne-am instalat tabara de o zi intr-un loc ales anume de Vasalica, si, in timp ce el se ocupa de cal, acordeonul – dezmierdat de degete maiestre – isi revarsa armoniile in concurenta cu alte muzici care salutau inaltimea de aproape 1.500 de metri in dimineata superba care se anunta. Acolo unde ne gaseam, ne simteam mai patrunsi de spiritualitate, mai aproape de Dumnezeu.
Deodata, negurile care inveleau platoul si versantii au inceput sa se albeasca. Dupa rasaritul soarelui, platoul de pe Gaina era numai o animatie. Tarafele isi acordau instrumentele, vanzatorii isi etalau marfa: tulnice si vase de lemn pirogravate cu motive si simboluri traditionale, ceramica din Bihor si din Zarand, tesaturi, turta dulce decorata, de o frumusete de-ti era mila sa o mananci. In dimineata racaroasa, barbatii se incalzeau inchinand un jinars de creanga (prune sau cirese), in timp ce tinerii asteptau cu nerabdare sa inceapa jocul.
In vechime, targul de la Gaina era prilej de intalnire a cunostintelor mai vechi sau de legat noi cunostinte. In Apuseni, satele fiind risipite si casele catarandu-se pe versantii muntilor pana la mari inaltimi, distanta dintre vecini era considerabila. Posibilitatea ca tinerii sa se intalneasca era astfel extrem de redusa, iar targul de la Gaina era un astfel de prilej. “Mai, crisene, lapte-n tioc / Ada fata sa ti-o juc”, se adreseaza un tanar mot tatalui unei fete de pe Crisuri, in textul “Tarinii de la Gaina”. Multe casatorii se vor fi intemeiat aici si sotii au ramas cu amintirea ca s-au cunoscut la targ la Gaina…
Legenda cu targul de fete de la Gaina este insa o inventie defaimatoare a unor condeie unguresti si sasesti de prin secolul al XVIII-lea. Motii nu si-au adus “la vanzare” fetele la nici un targ, cum pretind condeiele respective, iar de la momentul cunoasterii la targ a tinerilor si pana la cununie era cale lunga, fiind parcurse, in timp, etape absolut obligatorii.
In ce ma priveste, cu toate ca am suit de multe ori la targ la Gaina, nu mi s-a adeverit sa finalizez “in pereche” nici macar cu Vasalica, ficior fain si de omenie, care a revenit in sat ca profesor de matematica, dupa ce a invatat multa carte la facultate, la Cluj… Toate acestea imi sunt atat de departe, dar, de cate ori imi amintesc, ma cuprinde nostalgia si probabil in numele acestei nostalgii am initiat picnicul “Ca la targ la Gaina” la Campul romanesc de la Val David, exact la data adevaratului targ. Nu va fi la rasaritul soarelui, nu va fi glas de tulnic (decat inregistrat pe suport magnetic), dar desigur ca motii – afland de eveniment – vor veni destui. Si, ca la targ la Gaina, nu numai motii… Sa ne vedem sanatosi, anul acesta, la anul si intru multi ani, la picnicul “Ca la targ la Gaina”!