O personalitate de exceptie a literaturii romane –

Este greu, cand ai sub ochi productia literara a unui autor, sa nu arunci o privire, oricat de sumara, si asupra biografiei acestuia, nu doar dintr-o curiozitate fireasca, ci si din dorinta de a întelege mai bine spiritul scrierilor sale.
Scriitorul Radu Sergiu Ruba, autorul volumelor de poezie Spontaneitatea înteleasa (Cartea Româneasca, 1983), Iluzia continua (Cartea Româneasca, 1988), La zodiac, birjar! (Ed. Phoenix, 1994), Daca pleci în cautarea mea (Ed. Axa, 1999) Marginal (Dacia, Cluj, 2001), Gratia Dizgratia (Ed. Vinea, 2003), al volumului de proza scurta Contrabanda memoriei (Cartea Româneasca 1997), al volumului de eseuri Dialoguri si eseuri (Ed. Muzeului Literaturii Române, 2001) si al romanului Demonul confesiunii (Editura Publicatiilor pentru Strainatate, 2004) este, de la varsta de 11 ani, complet orb.
Nascut în 1954 la Ardud (judetul Satu Mare), Radu Sergiu Ruba a urmat studii universitare la Bucuresti, la Facultatea de limbi straine (franceza si engleza), a lucrat apoi ca profesor, ziarist, realizator de emisiuni radiofonice, ca lector de limba engleza, ca traducator, ca redactor-sef la revista Litera noastra si a colaborat cu Muzeul Literaturii Române la alcatuirea primei editii a poeziilor lui Eminescu în limbaj braille. Este, în prezent, vicepresedinte al Asociatiei Nevazatorilor din România. Chiar si aceasta simpla trecere în revista a punctelor esentiale ale activitatii sale, ca într-un Curriculum vitae, ne arata ca ne aflam în fata unei personalitati de exceptie, cu mari resurse si cu o creativitate proteica, exprimata în mai toate genurile literare – fapt care l-a determinat pe unul dintre comentatorii sai (Horia Gârbea) sa-l apropie de Borges si de Huxley.
Demonul confesiunii, prin care Radu Sergiu Ruba debuta ca romancier, constituia o noutate tehnica despre care citim în Jurnalul zilei din 31 Ianuarie 2005: « Radu Sergiu Ruba, vicepresedintele Asociatiei Nevazatorilor din Romania, a lansat, in premiera la noi in tara, primul roman scris cu ajutorul vocii electronice – o tehnica speciala de calculator adaptata pentru nevazatori /…/ Cartea “a aparut din dobândirea libertatii noastre de a ne exprima, dar n-am prea stiut ce sa facem cu ea. Relatia mea cu romanul a fost audioelectronica. Aici, vocea electronica pe care am folosit-o a fost esentiala”, a spus, la lansare, autorul. »
Demonul confesiunii este un roman extrem de original, scris cu o siguranta lipsita de orice artificiu inutil, în care se pot discerne cu usurinta trei planuri de referinta. Mai întîi, planul social – lumea româneasca în primii ani de dupa caderea comunismului, în perioada cuprinsa între cele doua invazii ale minerilor în Bucuresti; un al doilea – personal si sentimental – istoria iubirii dintre ziaristul Filip Criste si Eliza Mura, activista într-o ONG occidentala (cu obiective caritative si educative), si, în sfarsit, al treilea metaliterar – nasterea romanului, sub ochii cititorului, prin imbricarea a doua jurnale, cel al lui Filip si cel al Elizei.
Romanul ne prilejuieste întalnirea cu personaje tipice si, mai ales, cu unele evenimente ce au dat un curs atat de particular si în acelasi timp atat de reprobabil istoriei românesti din primii ani postrevolutionari: securisti afabili, dar amenintatori si primejdiosi prin puterea reala pe care înca o detin, functionari obtuzi, delatori si mici calai legati de vechile structuri prabusite, personaje guvernamentale inepte, manuind hilar limbajul corectitudinii politice într-un efort de a parea sincronizati cu conceptele umanitare europene, reprezentanti ai ONG-urilor occidentale naivi, usor de manipulat de ipocrizia politicienilor locali, mineri brutali, violenti si primari, cu fetele negre de fum, navalind parca dintr-un taram al furiei barbare, categorii sociale defavorizate, victime ale istoriei mari si mici din jurul lor – copii orfani si handicapati, prostituate, orbi. Eliza si Filip sunt cuprinsi în valtoarea tuturor evenimentelor produse de navalirile minerilor, se cauta unul pe altul, se regasesc si iar se pierd pentru ca, în cele din urma, sa hotarasca sa scrie fiecare un jurnal personal si apoi sa le puna cap la cap. Scriitorul vorbeste la un moment dat despre romanul lui Lawrence Durrell, Cvintetul din Avignon. Este probabil o cheie ce ne explica factura romanului sau, durrellian prin raportarea celor doua personaje la aceleasi evenimente, reflectate ca în doua oglinzi diferite, dar paralele. Durrellian este si stilul rafinat în care regasim o mare varietate de registre stilistice, de la satira percutanta sau umor spumos si binevoitor, la fantastic si la fastuos, cu multe, cu nenumarate elemente de o mare concretete vizuala. Iata de exemplu o metafora a memoriei afective sintetice: « Revad anevoie cele doua saptamani de iulie de pe Costa Dorada. Ori de cîte ori dau sa-mi limpezesc memoria, ea e invadata de o revarsare de culori. Contemplu parca prin apa translucida a marii, la adancime, în padurile de corali, o forfota de crabi, de pesti rosii si argintii, de stele de mare, de alge verzi si vinetii, deasupra coloniilor de polipi, de bureti de scoici, de oameni subacvatici. O fumegare subtire, o evaporare tacuta se înalta de la pamant la cer în vara aceea spaniola a lui ‘91, iar undeva, prin invizibilul acestei necuprinse gratii, eu, Eliza Mura, adica aproape nimeni. »
O a doua cheie este prezenta scriitorului în lumea personajelor sale. El procedeaza aidoma unor pictori care introduc în tablourile lor cu multe personaje si propriul chip, undeva, în multime sau reflectat într-o oglinda. Tot astfel, în Demonul confesiunii gasim un posibil autoportret al lui Radu Sergiu Ruba sub înfatisarea unui personaj secundar, pe care protagonistii romanului îl trateaza cu ironie blînda, cu o duioasa condescendenta, dar în fond cu afectiune si admiratie: este vorba despre Andrei Cuc, nevazator, scriitor, bon viveur, iubit de femei, mandru si cautand obsesiv sa demonstreze ca handicapul sau nu-l pune în inferioritate în fata nimanui.
Romanul lui Radu Sergiu Ruba a suscitat recenzii, comentarii si analize în presa literara, în cotidiene, la radio si la televiziune. E de presupus ca într-o viitoare istorie a literaturii române el îsi va gasi locul printre scrierile importante ale ultimilor douazeci de ani.