Drumul cu masina e lung, oarecum monoton. Autostrada serpuieste printre intinderi nesfarsite de campuri si fasii de paduri, unele inverzite, altele aurii. Ici si colo zac victimele ei: corpuri de animale mici, unele proaspat ucise, altele abia recognoscibile in cateva fasii de blana uscate si prafuite. Iepuri de camp, veverite, ratoni, soareci. In aburii fierbinti ai asfaltului, dorinta de a trece drumul se dovedeste sinucigasa: imposibil de scapat printre cele 5-6 benzi pe care rotile se invartesc cu viteza nebuna. Incercarea de a-i proteja – plase care strang marginile padurii, indicatoare cu cerbi stilizati – este neputincioasa. Privesc cerul, unde norii schimba intre ei forme si culori.
Poposim intr-o vinarie, care incepe si se termina cu un spatiu aranjat dupa toate legile comertului. Sticle cu gaturi aristocratice si culori liliachii se intind printre pahare de cristal, farfurii decorative, suporturi, obiecte de destupat, brelocuri in forma de strugure etc. Platim cei 5 dolari si, la ora stabilita, ne adunam in fata magazinului, asteptand sosirea ghidului. Firma care se ocupa de toate cele este nemteasca; ghidul nu uita sa precizeze ca altoiul vine din Europa, chiar daca lastarii sunt canadieni. Vedem plantatia, marile masini de colectare si butoaiele uriase care, in functie de lemnul din care sunt facute si de modalitatea in care sunt arse in interior, dau vinului un gust diferit. Soiul cel mai scump, Icewine, este obtinut din struguri inghetati, culesi in miez de noapte, la lumina reflectoarelor. Incheiem cu degustarea catorva vinuri – menite sa ne dea imboldul de a achizitiona cateva din minunatele sticle.
Continuam drumul, trecand printr-un orasel cochet, Niagara on the Lake. Vile de toate culorile, inconjurate de spatii verzi si flori, piscine, instalatii pentru picnic si gratar – mic paradis terestru, cu aer de nesfarsita vacanta. E locul preferat de locuitorii instariti din zona metropolitana. Coboram, ca sa ne bucuram cateva clipe de aceasta liniste nefireasca: se aude doar vuietul vantului si, in departare, se simte sclipirea unei ape. Nici suflare de om; daca n-ar fi atat de ingrijit, l-am putea crede un loc parasit. Umbra marelui oras nu intarzie sa se arate: la intrarea fiecarei resedinte, “camelotul” a lasat, frumos ambalate, ziarele.
Niagara – oraselul care poarta numele cascadei – traieste din turism. De cum intram, ne surprinde atmosfera hollywood- iana: trecem de la domeniul dinozaurilor, la cel al personajelor de desen animat – in marime naturala, pentru a ajunge la cel al personajelor istorice. Predomina aerul SF si horror, insa nu lipsit de umor. Oprim in dreptul unui faraon sculptat, alaturi de o ghereta cu inghetata. I se aprind deodata ochii, iar gura intredeschisa sloboade cateva fraze intr-o engleza stalcita, din pricina mecanismului uzat. Doua doamne se trag, speriate, deoparte, in vreme ce copiii care le insotesc se amuza copios. Restaurantul unde intram are specific “de jungla”. Lianele se incolacesc pe tavan si atarna printre mese; de ele sunt agatati papagali si maimute de cauciuc. Deslusim, in semiintunericul care ne inconjoara, cativa ochi sticlosi de sarpe. Din cand in cand, ragete de lei si de elefanti cutremura mesele. In timp ce dam comanda unui tip descins parca dintr-un trib de indieni, incepe ploaia – adica zgomotul de ploaie torentiala, insotit de iluzia luminoasa a unor stropi care cad de jur imprejur. Ici si colo, cate un fulger ne ajuta sa deslusim nota de plata, si ea dilatata in caldura umeda a junglei.
Oriunde te-ai afla, se aude zgomotul cascadei Niagara. Mai infundat sau mai tare, in functie de cum te apropii sau te departezi de ea. De fapt, sunt doua cascade, una mai mica si alta mai mare, situate destul de aproape una de cealalta. Pe malul opus este America; de acolo privelistea e cu totul alta, astfel ca multi dintre americani trec in Canada doar pentru a admira Niagara. De la distanta, ne atrage atentia furnicarul de oameni care, lipiti de parapetul din piatra, incearca sa gaseasca unghiul cel mai potrivit pentru aparatele de fotografiat sau de filmat. Apoi, oamenii dispar de parca nici n-ar exista, fiindca in privire nu mai este loc decat pentru caderea aceea ametitoare de apa, deasupra careia se imprastie o pulbere fina si sclipitoare. Din fierberea torentului iau nastere uriase curcubee, care varsa in apa o multime de culori. Dorinta de fi cat mai aproape e magnetica. Inaintam prin puhoiul de oameni, printre fragmente de cuvinte, cu senzatia de Turn al lui Babel. Jos, vaporasele isi poarta turistii invesmantati in pelerine de plastic pana aproape de locul unde cascada se stinge in apa. Mergand de-a lungul parapetului, ajungem chiar deasupra Niagarei. Vuietul e impresionant, vantul ne izbeste cu valuri succesive de stropi. Cativa metri sub noi, uriase mormane de apa se incolacesc bezmetic, pentru a se prabusi apoi cu vuiet de tunet in abis. Unul din acele spectacole ale naturii care te fac sa uiti de toate, golindu-te de ganduri si preocupari si abolind determinarile spatio-temporale. Poti sta, la marginea Niagarei, minute, ore sau zile, coplesit de o senzatie de misterioasa eternitate. Cand pleci, speri ca metalul balustradei va pastra, macar o vreme, caldura mainii tale.
