Pe 7 septembrie a.c., dupa mai bine de un an de la formularea cererii catre CNSAS, am fost invitat sa-mi vad dosarul de la Securitate, deschis in octombrie 1989. Trei volume, cu aproximativ 340 de pagini. Un volum care contine ancheta propriu-zisa, cu zecile de declaratii, cu mandatele de arestare si de prelungire a arestarii (ultimul intre 2 decembrie si 31 decembrie 1989), cu expertizele grafologice, cu rapoartele fostilor securisti etc. Alte doua volume, de 15-20 de pagini fiecare, erau “dosarele de penitenciar”, adica dosarele de evidenta a prezentei noastre, a mea si a persoanei cu care am fost inchis atunci, pe arestul Directiei a VI-a de la Departamentul Securitatii Statului de pe Calea Rahovei din Bucuresti.
M-am dus cu teama sa nu gasesc in dosar surprize: ma gandeam ca as putea sa vad acolo declaratii ale unor membri ai familiei mele sau ale prietenilor de atunci, care sa-mi provoace dezamagiri. Cel mai mult ma temeam ca as putea sa vad o declaratie a sorei mele, Lucia, intre timp decedata de cancer (la nici macar 40 de ani), despre care stiam ca a fost anchetata atunci de Securitate. La acea vreme era, parca, inspector financiar la Banca Agricola din Focsani. Nu am avut vreodata nici o indoiala asupra moralitatii ei; cu toate astea m-am temut, fiindca stiam cat de perversa putea fi Securitatea. Nu am gasit nimic in dosar care sa-mi strice ziua.
Ultima pagina din dosar este un document de scoatere de sub urmarire penala semnat, pe 10 ianuarie 1990 (?!?), de “maiorul MApN Jurubita Gheorghe, organ de cercetare penala”. Aici am vrut sa ajung de fapt: “maiorul” Jurubita era fostul capitan Jurubita din Directia a VI-a a Securitatii, care ma anchetase timp de doua luni, intre 27 octombrie si 22 decembrie 1989. Asadar, noul regim instalat la putere in zilele Revolutiei i-a avansat pe securisti in grad si i-a trecut in structurile MApN. Ei au avut acces la dosarele Securitatii si dupa momentul decembrie 1989 si, astfel, au putut sa le cosmetizeze cum au vrut. Din dosarul meu lipsesc lucruri importante, care in mod normal trebuiau sa fie acolo; printre altele, afisele pe care in noaptea de 19 spre 20 octombrie 1989 le-am lipit pe vitrinele unor centre comerciale din Lupeni, Valea Jiului. Prezenta lor in dosar este mentionata in rapoartele securistilor, numerotate si identificate prin continutul lor.
Cu numai cateva zile inainte de vizita mea la CNSAS ma aflam, cu treaba, in biroul unui procuror de la Parchetul Militar, institutie care ancheteaza evenimentele petrecute in timpul Revolutiei si Mineriadelor. La masa alaturata, un procuror o ancheta pe secretara Directiei Generale de Informatii si Protectie Interna (UM 0962), fosta unitate de informatii a Ministerului de Interne, mai bine cunoscuta sub numele de “doi si un sfert”. Fara sa vreau, si, probabil, fara sa vrea si procurorul-anchetator, am tras cu urechea la cele spuse acolo: am aflat astfel, dintr-o sursa autorizata, ca, printre altii, Adrian Paunescu si Silviu Brucan si-au scos dosarele de la Securitate in zilele imediat urmatoare Revolutiei. Acelasi procuror o intreba pe fosta secretara de la “doi si un sfert” ce stie despre momentul in care generalul Diamandescu, fostul sef al Politiei Capitalei din 1990, a dat foc, in biroul lui de pe Calea Victoriei, unui morman de dosare. Procurorul spunea ca un pompier, vazand ca iese fum din sediul Politiei Capitalei, ar fi intervenit sa stinga focul. Pompierul in chestiune l-a surprins pe generalul Diamandescu band whisky intr-un birou alaturat, cu cativa lideri politici de la acea vreme, asteptand ca dosarele sa se transforme in cenusa.
Episodul Berevoiesti este insa mult mai elocvent in privinta actiunii de distrugere a documentelor fostei Securitati. Aproximativ 90 de saci continand documente au fost arsi intr-o groapa sapata in graba in apropierea comunei Berevoiesti, judetul Arges. Avertizati de un cioban din zona, ziaristii de la Romania libera au descoperit groapa si, in ea, resturi de documente nearse. Fusese dovada cea mai clara a actiunii concertate a fostilor securisti de a distruge tot ceea ce putea fi folosit impotriva lor. Mai tarziu, insusi seful Serviciilor Secrete de dupa 1989, Virgil Magureanu, avea sa recunoasca faptul ca din arhivele Securitatii disparusera 30 de mii de dosare.
Astazi, cei care au distrus sau sustras documente vitale pentru intelegerea istoriei acelor vremuri sunt, probabil, in continuare, in structurile Armatei, ale SRI sau ale altor servicii romane, secrete sau nu. Nimeni nu ii cauta, pentru ca suntem prea ocupati sa-i gasim pe informatorii din scoli, din biserici, din presa – care, dupa unii, sunt raul cel mai mare al Romaniei. Nu vreau sa spun ca acestia nu ar trebui deconspirati si trasi la raspundere pentru faptele lor, dar ne-am apucat de aceasta treaba a deconspirarii de la coada.
Securistii si politrucii care au terorizat 22 de milioane de romani timp de zeci de ani sunt bine merci: in “structuri”, in Parlament, in afaceri sau in partidele politice. Desigur ca ma intereseaza sa stiu daca, spre exemplu, Traian Basescu a colaborat cu Securitatea si sub ce forma. Dar cred ca am ajunge mai usor la Traian Basescu daca l-am cauta pe securistul care il avea in retea pe Traian Basescu, daca acest lucru s-a intamplat cu adevarat.