De la scoala la spital : Elevii romani de la Dawso

Citește și

13 septembrie a fost, fara indoiala, o zi cu ghinion pentru comunitatea romana din Montréal, care a numarat nu mai putin de trei membri ai sai printre cele 20 de victime ale atacului armat de la colegiul Dawson. O zi de-a dreptul tragica pentru Tuta si Gabriel Romano, care si-au vazut ambii fii ajunsi la spital, cel mai mic dintre ei aflandu-se inca internat, la aceasta ora, la Hopital général din Montréal. O zi de cosmar si pentru mama lui Silviu, care a aflat de la televizor ce se intampla la colegiul unde studiaza baiatul ei. Desi greu incercati, cativa dintre martori au fost de acord sa ne povesteasca despre infernul acelei zile, in care un tanar de 25 de ani a hotarat sa “intre in istorie” infasurat intr-o mantie neagra, de criminal.

Si era ora 12…

- Publicitate -

Totul a inceput in jurul orei 12 si 40 de minute, moment in care multi dintre elevii colegiului Dawson se regaseau la “cafeteria”, in pauza de pranz. “Eram la colegiu, la acelasi etaj (2-n.red.), insa exact in partea opusa”, ne povesteste Teodora Trifan, eleva in primul an la “Afaceri”. “Stateam intr-o “cafeteria” si imi faceam temele cand, la un moment dat am vazut un grup de elevi alergand pe culoar. Aveau fete inspaimantate si tipau. M-am repezit spre intrare si prin fata mea a trecut un baiat ranit la mana dreapta. Apoi a aparut o profesoara si ne-a strigat sa ne inchidem in sala si sa baricadam usa. Ceea ce am si facut, in timp ce se auzeau, la ceva distanta, focuri de arma. Putin dupa aceea a aparut un politist – sau poate era agent de paza al colegiului, nu mai stiu – care ne-a zis sa iesim cat putem de repede. Norocul nostru a fost ca iesirea de urgenta era foarte aproape, asa ca am ajuns rapid in strada. Acolo erau deja politisti, ambulante, ba chiar si elicopterele aparusera pe cer. Dupa ce am traversat strada, am inceput sa fugim, mai ales ca se auzea ca sunt unii care trag afara din colegiu. Iar un glont tras din interior a trecut peste strada.” Teodora mai povesteste ca a fost uimita de faptul ca absolut toata lumea vorbea la celular, in acele momente: tinerii se grabeau sa-si anunte parintii. “Tremurau, plangeau, se uitau spre colegiu. Acolo incepusera sa intre tot mai multi politisti, in vreme ce, din cand in cand, ieseau grupuri mici de elevi, toti cu fetele ravasite de spaima. Noi am fost insa grupul cel mai mare evacuat din cladire si cred ca noi am iesit primii”. Teodora nu stie cati romani studiaza la Colegiul Dawson, insa isi aminteste ca a vazut, odata, un grup de vreo 6 elevi care jucau carti in “cafeteria” si vorbeau romaneste.
Andreea Pintilie, eleva in primul an la Dawson, isi aminteste si ea ca era la etajul IV. Tocmai se terminase ora; a vazut pe fereastra ca toti ieseau afara in graba mare si nu intelegea de ce. Apoi a aparut un barbat in cadrul usii, care le-a spus ca trebuie sa iasa de indata din scoala. Ajunsi in curte, au fost dirijati pe o strada laturalnica, unde circulatia era deja oprita; erau sute de elevi si soseau in continuu echipaje de politie : “Era multa confuzie. Cine a tras si de ce? Nu stiam nimic. Umbla zvonul ca au fost impuscate cinci persoane si asta ne-a panicat si mai tare. Politistii ne-au cerut sa ne mutam pe o strada mai incolo si au pus benzi portocalii, ca sa nu mai putem trece.” Andreea ne mai spune ca trei dintre prietenii ei au fost atunci impuscati: “ Tot ce-au vazut a fost o fata care a cazut, impuscata, aproape de ei. N-au avut timp pentru nimic, fiindca aproape simultan au fost impuscati si ei. Mihai a fost ranit in picior, Silviu la umar si bazin, iar Catalin a primit mai multe gloante in abdomen. El a fost cel mai rau, a fost tinut in viata artificial, abia joi a fost deconectat si a reusit sa vorbeasca.” Intamplarea aceasta, spune Andreea, a marcat-o: « Intr-un fel, m-a facut sa vad ca nu poti controla totul in viata. E ciudat ca nu poti fi in deplina siguranta nicaieri.”
Pe Demetra (eleva in anul al doilea, la “Stiinte-Sanatate”) am intalnit-o la spital, unde se afla in vizita la prietenii ei raniti: “La inceput am fost in “cafeteria” cu baietii: Catalin, Mihai si Silviu. Dupa care, ca si cum as fi avut un presentiment, m-am despartit de ei. Am urcat la etajul 5, unde este biblioteca. La un moment dat, am auzit impuscaturi. Ne-am speriat. Am crezut ca este o reglare de conturi, desi un astfel de lucru nu s-a mai intamplat la colegiul nostru. Primul impuls a fost sa iesim, sa fugim pe scari. Toti studentii alergau, tipau, efectiv ne calcam in picioare. Politistii au venit si ne-au ajutat sa iesim, apoi ne-au indrumat spre Concordia, unde se dadeau primele ajutoare. Am auzit despre Catalin ca era ranit si mi-am dat seama ca toti cei trei prieteni ai mei de care abia ma despartisem au avut probleme. Ma gandesc ca, poate, daca nu aveam presentimentul de a urca la biblioteca, eram si eu ranita. Evident, o sa ne reintoarcem la colegiu. Tipul care a facut-o era un nebun. Noi o sa ne continuam studiile.”

Scapa cine poate

Fratii Mihai si Catalin Romano stateau pe o banca, in apropierea colegiului, cand a aparut un individ imbracat in negru si a inceput sa “rada” tot in jur cu o carabina. Povestind unui reporter de la cotidianul La Presse cele intamplate, Mihai Romano (19 ani) afirma ca totul s-a petrecut atat de repede, incat nici nu si-a dat seama ca este ranit pana nu a ajuns la metrou. Abia cand se afla in ambulanta, 45 de minute mai tarziu a reusit sa vorbeasca la celular cu mama sa care il cauta, innebunita de spaima. Tot atunci si-a dat seama ca nu stie ce s-a intamplat cu fratele sau, Catalin. L-a regasit la spital, mai tarziu, insa tanarul de 18 ani se afla intr-o stare critica, avand o rana serioasa in abdomen.
Tot acolo se afla si prietenul lor, Silviu O., impuscat in umar si in sold. Cand l-am vizitat la spital, in prima duminica de dupa incident, am fost realmente surprinsa de linistea si atmosfera de pace ce domnea in salon. Silviu a raspuns cu mult calm la intrebari si recunosc ca am fost impresionata de forta acestui tanar: povestea metodic, fara ura, tragedia pe care au trait-o cu doar cateva zile in urma el si prietenii lui. Povestea parea desprinsa dintr-un film de groaza, insa Silviu, ardelean din Bistrita-Nasaud, o relata simplu, ca orice alta poveste.
Optimist, fericit ca a scapat cu viata, la cei 18 ani ai sai, Silviu stie sa pretuiasca viata si e hotarat sa priveasca inainte: ““Secundarul” l-am urmat la Saint-Luc si am fost fericit cand am fost admis la Dawson. In prezent, sunt inscris la programul de “Stiinte Pure”. Imi place enorm. Am venit cu parintii, fratele si sora mea mai mica la Montréal acum cinci ani. In ziua de 13 septembrie, eram cu prietenii mei, asezati pe o banca de langa colegiu. In apropiere era o masina de politie. Deodata a aparut asasinul. Mai intai am crezut ca este o simulare de-a politiei. Cand a inceput sa traga, m-am intors spre prietenii mei; ei erau deja cu spatele, incercau sa se salveze. Asasinul a tras spre noi. Eu am fost lovit in umar si in sold, iar un rinichi a fost atins. Glontele a intrat si a iesit in ambele cazuri, asa ca nu a fost nevoie de operatie. Am avut noroc. Ciudat este ca nici nu simti cand te atinge glontul. Fugeam, incercam sa ma salvez, era atata adrenalina incat nici nu am simtit durerea, nici nu am realizat cat sunt de ranit. Apoi m-am apropiat de o masina a politiei, le-am spus ca sunt ranit, iar ei au chemat urgent ambulanta, care m-a dus la spital. Problema cu rinichiul trebuie supravegheata, in rest, totul e spre bine. Stiu ca nu sunt mari sanse sa se repete tragedia pe care am trait-o noi la Dawson asa ca, evident, cum o sa ma insanatosesc, o sa imi reiau studiile la colegiu. O sa trec peste asta, o sa fim ajutati si o sa fie bine.”
Nici pentru mama lui Silviu ziua nu a fost prea usoara: “Aflasem de la televizor de tragedia de la Dawson si eram ingrijorata. M-au sunat de la spital si, cu mare grija si tact, m-au anuntat ca baiatul este ranit, dar starea sa este stabila. La spital, Silviu mi-a suras; era sub supraveghere atenta, dar era bine. Abia atunci m-am mai linistit; am simtit ca acolo, sus, Cineva ne iubeste. Tatal meu era preot, suntem credinciosi si faptul ca Silviu a scapat cu viata din aceasta incercare este un semn. Nu este colegiul de vina: un nebun poate sa apara oriunde si sa faca victime. Nu-i pot ranchiuna amaratului; era, in fond, tare bolnav. Tot ce ne dorim acum este ca Silviu sa se insanatoseasca si sa treaca cu bine peste aceasta incercare. Destinul a vrut ca lui sa i se intample asta. Ii multumesc lui Dumnezeu ca am baiatul in viata.”

- Publicitate -

Moartea cu chip de mohawk

Singura persoana pe care Kemveer Gill s-a asigurat ca o va ucide a fost o tanara de 18 ani, eleva in primul an la “Comert international”. Anastasia De Sousa lua masa alaturi de alt elev al colegiului, James Santos, atunci cand ucigasul a traversat “cafeteria”, oprindu-se langa masinile distribuitoare de suc si cafea. Era, dupa cate spun martorii, urmat indeaproape de politisti. Santos a alergat sa se ascunda, insa Anastasia nu a avut timp decat sa se intoarca, pentru ca Kemveer Gill a tras in ea, ranind-o grav. James Santos a fost strigat de ucigas, care l-a transformat intr-un fel de ostatic, punandu-l sa stea intre el si politisti, ca o pavaza vie. Tanarul l-a rugat sa-l lase sa o scoata pe Anastasia afara, pentru a primi ingrijiri, insa Kemveer Gill s-a intors spre fata si a descarcat arma in ea. “Acum este moarta, nu mai trebuie sa te ocupi de ea” ar fi spus el, linistit. Cateva minute mai tarziu, ranit de politisti la mana, ucigasul si-a indreptat pistolul spre barbie si s-a sinucis. Lasase in urma alti 19 raniti, dintre care 6, in stare grava, urmau sa suporte interventii de urgenta la spital. La ora la care inchidem editia majoritatea elevilor au fost externati, la spital aflandu-se numai patru dintre raniti, sub atenta supraveghere a medicilor.

Furia pe internet

Indata dupa comiterea tragicului atentat, toata lumea a inceput sa-si puna intrebari. Cine era, in realitate, acest tanar inalt, cu figura linistita si ochi melacolici, caruia numai parul tuns “à la mohawk” ii dadea un aer straniu? Ce il facuse pe el, in acea dimineata, sa se inarmeze cu cele trei arme pe care le detinea – in mod legal – si sa dea buzna intr-un colegiu cu care nu avea nici o legatura, descarcandu-si carabina in multimea intalnita in cale?
Putinii prieteni pe care ii avea – si pe care, de altfel, se pare ca ii ocolea in ultimii ani – afirma ca Kemveer Gill fusese o persoana care nu isi tradase prin nimic violenta. E drept, nu se impacase prea bine cu scoala (abandonase studiile dupa “secundar”), nici cu munca (lucrase vreo doi ani intr-un magazin de produse electronice din Dorval, dupa care petrecuse destula vreme in somaj). Parintii remarcasera si ei ca, in ultima jumatate de an, fiul lor cel mare statea tot mai mult timp inchis in camera sa, in fata calculatorului, jucand jocuri sau navigand pe internet. Ceea ce nu stia nimeni era ca tanarul de 25 de ani isi intemeiase un “blog” pe site-ul VampireFreaks (un site dedicat amatorilor de “cultura gotica”, apartinand unui magazin newyorkez) unde – sub pseudonimul Fatality 666 – isi expima ura si dezgustul fata de omenire. Tot acolo postase o multime de fotografii care il aratau imbracat in negru, inarmat, in diverse atitudini amenintatoare. Se definea ca “inger al distrugerii”, sinucigas, narcisic, satanist. Interesant este faptul ca, in opinia lui, era urmarit de politie. Ultimul mesaj l-a trimis cu doar doua ore inainte sa isi umple Pontiacul Sunfire de munitie si s-o porneasca spre colegiul Dawson. Psihologii spun ca mesajele continute de “blogul” tanarului de pe internet exprima destul de limpede intentiile sale criminale. Site-ul Vampire Freaks a fost, de altfel, deja asociat cu o tripla crima comisa in Alberta. Pe de alta parte, activitatea acestuia este aproape imposibil de controlat: in prezent el numara aproximativ 600.000 de membri.

Un fiu ucigas

Parintii lui Kemveer Gill au aflat despre atentat de la politistii care i-au vizitat in aceeasi seara acasa. Un articol publicat in La Presse descrie socul resimtit de acesti oameni pasnici, la auzul teribilei vesti. “E o dubla lovitura – spune mama – sa aflu ca fiul meu e mort si ca suntem parintii unui asasin”. Totodata, ea sugereaza o explicatie in faptul ca fiul ei traversase, cu ani in urma, o perioada de depresie – atunci cand se descoperise ca ea suferea de un cancer de san. Insa, mai afirma ea, tanarul se tratase si isi revenise. Gurinder Gillet si Parvinder Sandhu s-au casatorit in India, in 1979 si, in afara de Kemveer, mai au doi baieti, frati gemeni. Locuisera in Dorval pana in urma cu aproape 21 de ani, cand isi cumparasera casa din Laval. Mama mai afirma ca erau la curent cu armele pe care le achizitionase fiul lor cel mare – o carabina semi-automata, o pusca de calibrul 12 si un Glock 45 – insa li se parea ceva firesc, fiindca Kemveer se antrena de mai multa vreme la clubul de tir Ville Saint-Pierre din Lachine. Avusese si o scurta incercare de a se inrola in Fortele armate canadiene, la inceputul lui 1999, insa renuntase dupa doar o luna. Nu a lasat urme nicaieri: la scoala primara – Twin Oak – si la cea “secundara” – din Rosèmere – nimeni nu-si aduce aminte de el. Doar albumul absolventilor pastreaza o fotografie unde tanarul semnase “Kemveer terroriste Gill”.

La colegiul Dawson,
Colegiul Dawson interior

viata a reintrat, incet-incet, in normal. Elevii s-au intors, marti, la cursuri. O vreme isi vor aminti cele intamplate, apoi, cu timpul, vor uita. Nu si cei care au pierdut acolo o fiinta draga, nu si cei care au vazut moartea cu ochii.

- Publicitate -
- Publicitate -spot_img

Ultimele articole

Bilanț oficial actualizat în Turcia: Peste 4.500 de morți şi aproape 27.000 de răniți

Cel puţin 4.544 de persoane au murit şi 26.721 au fost rănite în 10 provincii din Turcia, după ce...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -