Nu mica va fi fost mirarea clientilor – obisnuiti sau mai putin obisnuiti la Schwartz-, vazand, intr-un colt, un om cu o camera de filmat. La fel, angajatii purtand un microfon agatat de camasa, trebuie ca au fost, la inceput, stanjeniti. Insa, cu timpul, totul a intrat in normal, fiindca filmarile pentru documentarul lui Garry Beitel au durat aproape un an, din februarie pana in decembrie 2005. Pentru ca ambitia realizatorului a fost sa ia cu adevarat pulsul acelui mic local, renumit pana dincolo de granitele orasului si tarii si sa descopere, daca se poate, secretul longevitatii sale intru celebritate. Care consta, desigur, in reteta romaneasca de preparare a carnurilor afumate – reteta adusa cu sine de intemeietorul “afacerii”, evreul Reuben Schwartz, la inceputul secolului trecut, din Romania-, dar care consta, mai presus de toate, in fidelitatea fata de propria imagine. Paradoxal, in lumea noastra, in care goana dupa schimbare e neobosita, delicatessen Schwartz e unul dintre putinele locuri care-si permite luxul de a nu schimba nimic. Si de a-si transforma batranetea in arma de seductie.
Cu acest film (Chez Schwartz, prezentat in premiera montrealeza la Festivalul nouveau cinéma), regizorul Garry Beitel a inaugurat, in ce-l priveste, o metoda noua de lucru: “Nimic nu a fost planificat, am lasat lucrurile sa vina de la sine. Era foarte important sa gasim o solutie, fiindca spatiul era ingust, era aglomeratie, nu aveam multa libertate de miscare. Asa ca am mizat foarte mult pe intamplare: stateam intr-un colt si asteptam. Puneam, in fiecare dimineata, microfoane la gulerul angajatilor, ca sa putem auzi ce discuta intre ei si cu clientii. Uneori, treceau ore in sir fara ca nimic interesant sa se intample. Si apoi, deodata, auzeam sau vedeam ceva care imi dadea idei pentru continuarea filmului.”
Metoda “coltului fix” i-a permis inca o descoperire: “In loc de a-i cauta noi pe oameni, ii lasam pe ei sa vina spre noi.” Rezultatul? Camera de filmat a lui Marc Gadoury ajunge, in curand, sa faca parte din viata de zi de zi a localului. Angajatii incep sa fie in largul lor; ba chiar se simt datori cu cate un gest de prietenie sau o explicatie de fiecare data cand ajung “prin zona.” Incep sa se lege povestile, se contureaza istorii personale.
“A fost greu sa nu mananc pe perioada filmarilor, acesta a fost cel mai mare défi” spune Garry Beitel, razand. Client vechi – din copilarie a pastrat obiceiul familiei de a iesi sa manance la Schwartz – Garry Beitel nu a ezitat cand producatorul a venit cu ideea de a realiza un film despre celebrul delicatessen de pe St-Laurent. “Este cu adevarat uimitor ce importanta a capatat acest loc. Vin oameni din toata lumea sa manance aici, vin celebritati, toate ghidurile turistice il mentioneaza.” Explicatia? “La inceput, nu era asa. Schwartz era unul dintre multele delicatessen de pe bulevardul St-Laurent – vreo zece – deschise de evrei veniti din Romania si care comercializau carne afumata preparata exact dupa aceeasi reteta. Cu timpul, celelalte s-au inchis. Eu cred ca Schwartz a ramas singurul care a mentinut reteta originala, folosind, in plus, numai carne proaspata, fara a o injecta cu produse chimice. De altfel, la cat de repede se vinde, nici nu avea nevoie sa o trateze pentru a o pune la pastrare.”
In plus, spune regizorul, la Schwartz se fac numai renovari, nicio transformare esentiala, care sa modifice aspectul initial al micului local – acelasi din anii 30-40. “Ai experienta de a fi intr-un loc care are o traditie, o amprenta istorica. Intri la Schwartz ca intr-un muzeu”, mai spune Garry Beitel, inainte de a incepe sa vorbeasca despre personajele din filmul sau.
Versuri langa carne
Reuben Schwartz a condus afacerea pana in 1971, iar cei care l-au cunoscut spun ca era un patron greu de multumit. Fara familie, la moartea lui afacerea a fost preluata in intregime de asociatul sau, Maurice Zbriger, un muzician, despre care umbla vorba ca ar prefera pastele in locul carnii. Cu toate acestea, el modifica politica fata de angajati, facandu-i sa fie multumiti si mandri ca lucreaza la Schwartz. Zece ani mai tarziu, moare si el, lasand afacerea mostenire consoartei sale, care o vinde, in 1999, lui Hy Diamond, actualul proprietar.
Cel mai vechi angajat, Peter, are patru decenii de munca la Schwartz’s. Si pentru ceilalti, munca aici se dovedeste acaparatoare, astfel ca fiecare membru al personalului isi numara vechimea in ani. Se pare ca Schwartz’s este conceput dupa chipul si asemanarea orasului: cum angajatii sunt veniti de pe toate continentele, comunicarea se face in mai multe limbi deodata. Exista acolo si o ierarhie si, ca intr-un ordin, ultimii veniti ucenicesc pe langa cei cu vechime, in asteptarea avansarii. Invata, printre altele, sa pastreze secretul prepararii celebrului smoked meat si sa devina mandri de rolul care li s-a incredintat.
Altfel, Schwartz’s este un loc ca toate celelelalte, unde munca se desfasoara fara intrerupere zeci de ore pe zi, unde nimeni nu are timp de stat si unde, totusi, orice este posibil, dovada fiind versurile pe care tanarul ucenic in ale ospatariei Alex le scrie intre doua comenzi. Si care vorbesc – cum altfel? – de aroma condimentelor si a carnii, expresie atotcuprinzatoare pentru laudele, exclamatiile si fetele radioase ale clientilor.
Prima poza la Schwartz’s
Statornicia anagajatilor are pandant statornicia clientilor. Se pare ca sendvisurile cu carne afumata dau dependenta: oricine ajunge sa guste o data din ele, va veni iar si iar. Pentru straini, lungul sir de oameni care asteapta rabdatori, in fiecare zi, in fata micului local situat la 3895 Saint-Laurent poate fi subiect de mirare. Nu si pentru cei care stiu despre ce este vorba, fiindca nimic nu se aseamana cu un sendvis oferit de Schwartz’s. Vedetele nu lipsesc nici ele din clientela localului (un articol publicat in La Presse relateaza chiar ca saxofonistul John Zorn a refuzat sa isi inceapa concertul, pana nu i s-a adus smoked meat de la Schwartz’s.) Oamenii vin de peste tot ca sa manance, dar, mai ales, vin cu intentia de a continua sau de a initia o traditie (semnificativa este, in acest sens, secventa in care un tata face micului sau fiu o fotografie pentru a imortaliza “prima sa vizita la Schwartz’s.”)
Interesanta este, in filmul lui Garry Beitel, dimensiunea rabelaisiana a locului: fluxul oamenilor e ametitor, multimea portiilor coplesitoare, halcile de carne sunt uriesesti. Jocul plan general-plan apropiat gradeaza redundanta imaginilor, care se particularizeaza, totusi, prin detalii. Spatiul, altfel destul de ingust, incepe sa se dilate, inghitind cantitati impresionante de oameni care, la randul lor, consuma cantitati impresionante din celebra carne afumata. Locul are o combustie interna ametitoare, care-i cuprinde pe angajati si pe clienti deopotriva, lasand, in plus, impresia ca nimic nu o poate opri.
Pofta buna si adio!
O clientela mai aparte – insa la fel de stabila – o constituie cersetorii care si-au stabilit si ei « tabara” in fata localului, unde stau zi lumina, asemenea angajatilor din interior, asteptand sa adune banii pentru o bere sau, destul de adesea, pentru a-si cumpara un sendvis de la Schwartz’s. Unul dintre acestia este Ryan Larkin, cineast talentat, apreciat altadata pentru contributia in domeniul filmului de animatie, a carui viata s-a ruinat, incet, din pricina alcoolului si care, in chiar perioada filmarilor, descopera ca are cancer la plamani. Personaj fabulos, care stie sa dea culoare pana si celor mai terne momente, Ryan Larkin isi joaca, pana la sfarsit, rolul.
Viata trece, Schwartz’s ramane, pare a fi concluzia acestui cersetor neobisnuit, al carui “Bon appétit!” le va lipsi, cu siguranta, la un moment dat, clientilor de fiecare zi de la Schwartz’s.
(Filmul va rula, incepand din ianuarie 2007, la Cinéma Ex-Centris si in alte cateva cinematografe din Montréal.)
