Nascut in 1947, intr-o tabara de refugiati din Austria, din parinti romani, Alexandru Stefanescu a ajuns pentru prima oara in Romania in 1978. O vizita care l-a ajutat sa-si inteleaga mai bine identitatea fiindca, spune el, “cand faci parte din a doua generatie de imigranti, nu stii exact ce esti.” La acea data, Alexandru Stefanescu devenise deja secretarul executiv al Partidului Québécois, functie care i-a dat ocazia sa colaboreze indeaproape cu René Lévesque, cel mai indragit prim-ministru al Québecului din toate timpurile.
O constanta a existentei sale a fost pasiunea pentru limba franceza – pasiune mostenita de la tatal sau -, concentrandu-si activitatile in aceasta directie, dupa retragerea din arena politica. Alexandru Stefanescu a condus Office franco-québécois pour la jeunesse (OFQJ), intre 1985-1989 si Conseil de la langue française, intre 1998 si 2002, organism care sfatuieste guvernul provinciei in probleme legate de limba.
Comunismul i-a gonit pe parintii lui din tara: cu origini “nesanatoase”, ei ar fi devenit victime sigure, dupa razboi. S-au casatorit in acel lagar francez pentru refugiati, de pe langa Innsbruck (Landeck) unde, in 1947, s-a nascut fiul lor, Alexandru. De acolo au plecat la Paris, unde au ramas pana in 1952, cand au pornit spre destinatia finala a exilului lor, provincia Québec. “La Montréal, isi aminteste Alexandru Stefanescu, tatal meu s-a implicat in viata comunitatii: el a facut parte din comitetul de la Buna Vestire. Era prieten cu Petre Sultana, cu Tiberiu Cunea (care acum se afla in State), cu tatal lui Dinu Bumbaru, cu Remus Tzincoca – cel care conducea corul bisericii, fost elev al lui Enescu… Asa se face ca si eu, care eram botezat catolic, dupa religia mamei, am frecventat, in copilarie, biserica ortodoxa. Asta pana pe la 11-12 ani, fiindca, dupa moartea tatei, mama a trebuit sa se descurce singura cu doi copii – in ‘56 se nascuse sora mea, Natalia – asa ca s-a retras si, treptat, am pierdut legatura cu cei din comunitate.” In casa, spune Alexandru Stefanescu, au continuat sa vorbeasca romana (“limba mamei e limba importanta”), ceea ce explica usurinta cu care se exprima acum, chiar daca are un usor accent frantuzesc.
In 1978 a ajuns pentru prima oara in Romania. Era o perioada in care situatia din tara se agrava; oamenii traiau in mizerie si teroare. Si-a vazut rudele si si-a dat seama ca nu va putea niciodata reveni “ca turist american, cu masina frumoasa.” In ianuarie 1990, indata dupa Revolutie, a fost in Romania si a discutat cu autoritatile, pentru a vedea cum poate fi de ajutor. Intors la Montréal, a facut parte dintre fondatorii Mouvement de Solidarité Québec-Roumanie – asociatie care a oferit, in perioada imediat urmatoare, sprijin material mai ales spitalelor romanesti. Dupa doi ani s-a retras si a avut din ce in ce mai rar relatii cu romanii din comunitate, insa a continuat sa mearga in Romania, ceea ce l-a ajutat sa dea un contur identitatii sale: Alexandru Stefanescu se considera un quebechez cu puternice radacini romanesti. Asa se explica faptul ca, de fiecare data cand merge in Romania, visele sale sunt “romanesti”.
Un imigrant in PQ
Ceea ce l-a atras spre politica pe Alexandru Stefanescu si l-a determinat sa fie “pentru independenta” a fost o dezbatere, din 1964, intre René Lévesque, pe atunci ministru in guvernul Lesage si Jacques-Yvan Morin, presedintele États généraux du Canada français. “In cadrul acelei dezbateri, Lévesque trebuia sa apere pozitia federalista si nu parea prea convins”, isi aminteste el. De formatie istoric si medievist, Alexandru Stefanescu a renuntat la o cariera in invatamant pentru a se implica in politica. In 1973, devine membru al PQ, partid care militeaza pentru suveranitatea Québecului. Era deschis pentru imigranti? “Da, era deschis, insa nu veneau ei. Este si normal, imigrantii sunt, in general, federalisti. Ei cauta securitate, liniste, siguranta, iar un partid care vrea schimbari radicale nu poate fi vazut cu ochi buni. Asa ca eu eram unul dintre putinii imigranti din PQ, insa trebuie sa recunosc ca, fiindca am crescut aici, multi nici nu ma considerau imigrant.”
In doar cativa ani, Alexandru Stefanescu ajunge secretar executiv al PQ, functie care il aduce in preajma primului ministru René Lévesque; acesta il numeste, in 1981, director-adjunct al cabinetului sau. “Lévesque a fost omul care a reprezentat imaginea Québecului modern; extraordinara sa calitate era spiritul democratic. De altfel, el a impus regula ca independenta provinciei sa nu se poata face fara un referendum majoritar. Ca reporter de razboi – fiindca Lévesque era un mare ziarist – a fost primul care a intrat in lagarul de la Buchenwald si acolo el, care era nationalist, a vazut ce poate insemna nationalismul si cat de repede se poate transforma acesta in totalitarism. De aceea, politica lui a fost mereu una de respectare a vointei poporului: trebuie sa incerci sa convingi, insa daca oamenii nu te urmeaza, trebuie sa accepti. Din pacate, lectia de democratie s-a pierdut pe drum; politicienii care au urmat, Parizeau de exemplu, nu se mai preocupa de acest aspect.”
Un an dupa demisia lui René Lévesque din functia de prim-ministru, Alexandru Stefanescu decide sa se retraga din viata politica: din 1986, el nu mai este membru in nici un partid.
Pericolul vine din alta parte
“La magazinul La Baie, care, pe vremuri, se numea Morgan, tin minte ca o vanzatoare i-a spus mamei “speak white”. Situatia, acum 40 de ani, era foarte diferita de cea din zilele noastre. Limba engleza domina, totul era in engleza la Montréal, toti sefii de intreprinderi erau anglofoni. Altfel spus, o minoritate impunea regulile pentru majoritate. Daca s-au schimbat lucrurile, un mare merit ii revine guvernarii lui René Lévesque.”
Alexandru Stefanescu face referire mai ales la Legea 101, din 1977, cunoscuta si sub numele de Charte de la langue française, prin care limba franceza a devenit limba oficiala in provincie. Trei organisme au fost intemeiate pentru a se ocupa de probleme de limba in provincie: Office de la langue française – avea rolul de a pune legea in aplicare, Conseil de la langue française – sfatuia guvernul in probleme lingvistice, iar Comission de surveillance de la langue française verifica plangerile si aplica sanctiuni celor care nu respectau legea. “Consiliul – spune Alexandru Stefanescu, care s-a aflat timp de 4 ani in fruntea acestei institutii – este format din universitari, sindicalisti, reprezentanti ai comunitatilor culturale etc – oameni care, chiar daca nu sunt specialisti, au interes pentru limba franceza. In 1998, a fost, de exemplu, un mare scandal legat de cartierul chinezesc, iar noi am fost desemnati sa ne ocupam de el. Ei bine, ancheta noastra a aratat ca se vorbea, in acest cartier, mai mult franceza decat engleza, in vreme ce campania din presa, care alimentase scandalul, sustinea exact contrariul. Cel de-al treilea organism, Comisia de supraveghere, nu mai exista astazi; rolul sau a fost preluat de Office de la langue, ceea ce a fost o idee proasta, fiindca Oficiul ar fi trebuit sa ramana cu rolul de ajutor, pe care il avea inainte, si nu sa ajunga sa fie identificat cu «Politia» limbii franceze.”
Alexandru Stefanescu este implicat si in proiecte editoriale si are contracte legate de limba sau de diverse teme culturale, insa cel mai mandru este de un proiect colectiv pe care l-a coordonat si care s-a concretizat in volumul Le français au Québec, les nouveaux défis. Alexandru Stefanescu considera ca, in prezent, apararea francezei nu mai este o problema locala: amenintarea vine din situatia mondiala, din faptul ca limba engleza a devenit o limba a relatiilor internationale. Pentru a face fata, Québecul ar trebui sa puna accent pe calitatea limbii franceze si sa inceapa schimbari radicale in invatamant, fiindca “problema numarul unu in Québec este educatia”. Iar daca quebechezii nu isi respecta limba, cum vor putea ei cere altora s-o respecte?
