A deschis ochii in luna lui martie, in anul 1920, pe o ninsoare tarzie, intr-un sat din apropierea Bacaului, Prajesti. Toata viata avea sa-si pastreze aerul hatru si vorba taraneasca. Eram copil cand l-am vazut jucand in Dumbrava Minunata si nu banuiam ca bunicul cel bun avea sa-mi devina, mai tarziu, prieten.
Badia Maftei bea mult si fuma si mai mult. Avea un umor inflamabil si o intelegere pentru oameni care depasea cu mult media. Uneori avea accese de misoginism, desi alerga dupa fuste si ne povestea, cu aerul lui hatru, tot soiul de peripetii amoroase. Avea un mod de a povesti care captiva, dar, odata terminata povestea, eram mereu nedumerita: ce era inventie si ce era adevar? Avea o complexitate deconcertanta; dincolo de aerul de taran pe care-l afisa pretutindeni, era un iubitor al cartii si al versului. Incepuse sa scrie poezii pe cand era elev al Scolii Normale din Bacau. In putinele momente cand aveam timp sa-l vizitez, il gaseam bucatarisind in garsoniera lui din Bucurestii Noi. Era coplesitor de atent: sa puna masa, sa hraneasca musafirul sau musafirii – caci pe oricine aduceai cu tine era binevenit.
Si-ar fi dorit sa fie scriitor, era mandru de piesa pe care o scrisese Razesii lui Bogdan. Era mandru ca traise si nu “supravietuise” doar. “Virginioo, imi zicea, nu mai pot sa cant la vioara. Uite, asa e cu viata: nu canti o data, nu canti de doua si pe urma nu mai poti, ori uiti, ori ti-e teama”. Cred ca toti cei care eram atasati de dansul simteam ca este adevarat, autentic, dincolo de schimbarile sale bruste de registru.
A iubit pamantul romanesc si a facut ani grei de puscarie ca detinut politic in inchisorile Jilava, Galati si Vacaresti. Avea doar 17 ani cand a devenit liderul organizatiei Fratie de Cruce de la Scoala Normala. Pentru asta va fi inchis in lagarul de la Vaslui, in 1938, timp de cinci luni. A trait momente limita; asemenea lui Dostoievski, a vazut moartea cu ochii in lagar, cand fiecare al zecilea detinut a fost impuscat in cap. Dupa razboi, va fi un somer haituit pentru tineretea lui legionara. L-am intrebat odata de ce-i zice lumea “Badie”; a ras si mi-a zis “pentru ca sunt al mai mare-n grad”.
Avea o imensa nevoie de afectiune si o mare teama de singuratate. A jucat in peste 200 de filme, cu talent si daruire: Desfasurarea (1954), Valurile Dunarii (1959), Tudor (1962) Neamul Soimarestilor (1964). Au urmat roluri in filme de referinta ale cinematografiei romanesti: Reconstituirea lui Lucian Pintilie, Dincolo de nisipuri de Radu Gabrea, Duhul aurului al lui Dan Pita sau Stefan cel Mare al lui Mircea Dragan. In anii ‘70 a aparut in: Osanda, Mere rosii, Prin cenusa imperiului, Ultima noapte de dragoste si altele. Raman de referinta rolurile sale din Cautatorii de aur, Burebista, Drumul cainilor, Trahir, Train de vie sau Triunghiul mortii. Ultimele filme in care a jucat sunt Modigliani si Pacala se intoarce.
Ernest Maftei a inchis ochii in dimineata zilei de 19 octombrie 2006, din cauza unui cancer pulmonar. A cunoscut iubirea si ura, a avut vocatia prieteniei, a cunoscut frica, foamea si durerea, gustul succesului, al deznadejdii si a avut puterea sa lupte pentru un ideal. Cred ca Romania a pierdut mai intai o constiinta si apoi un mare actor.