Sub semnul generozitatii: Horia Garbea, Vacanta in

Cu putin timp in urma, la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, dramaturgul si prozatorul Horia Garbea, impreuna cu poetii Ioan Es Pop si Lucian Vasilescu au fost invitati, in cadrul programului de lecturi publice, sa citeasca studentilor din scrierile lor. Lecturile au fost urmate de intrebari puse invitatilor de Radu-Ilarion Munteanu, asupra identitatii lor ca generatie literara. Toti trei s-au identificat ca apartinind aceleiasi generatii literare, a nouazecistilor, prima generatie literara care nu a mai fost confruntata cu lipsa de libertate a creatiei din defunctul regim comunist. Toti trei, cand au fost solicitati sa spuna cine mai face parte alaturi de ei din acesta generatie, au dat ad-hoc o lista destul de asemanatoare. Iata “lista” lui Horia Garbea: “E greu de spus. Ma tem sa nu omit pe cineva. Totusi incerc. Poeti: Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Banulescu, Lucian Vasilescu, Mihail Galatanu, Saviana Stanescu, Paul Vinicius, Simona Popescu. Prozatori: Razvan Petrescu, Razvan Radulescu, Catalin Tirlea, Ioana Dragan, Marian Ilea, Radu Sergiu Ruba, Ruxandra Cesereanu. Critici: Dan Silviu Boerescu, Radu Voinescu, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu. Dramaturgi: Radu Macrinici, Petre Barbu”.
Nu toate numele acestea au ajuns pina la noi, la Montréal – si, desigur, nimeni nu e vinovat pentru asta – dar remarcabil este sentimentul continuitatii pe care ni-l da acest bilant de scriitori, debutati cu aproape doua decenii in urma. Iar sentimentul acesta constituie si el o premiera. Fiindca generatia dinaintea lor, optzecistii, prin disperarea tinereasca si radicala cu care percepeau absurdul din jurul lor, pareau nu doar din unghi estetic, dar si din punct de vedere moral, civic, intrucatva rupti de generatia mai calita, dar si mai abila a anilor ‘60-‘70, iar acestia din urma se distingeau inca si mai mult, prin creativitatea si deschiderea lor catre valorile autentice, nationale si europene, de generatia anilor ‘50, generatia proletcultismului aberant si a “realismului socialist” ridicol.
Dramaturg de notorietate, Horia Garbea se distinge in mijlocul nouazecistilor printr-o polivalenta care, dupa cum spunea mult regretatul Laurentiu Ulici, pare “menita sa stearga granitele dintre genurile literare”. Desi a debutat in 1982 cu poezie, centrul de greutate al operei deja elaborate “cade” dupa 1989. De-atunci incepand, Horia Garbea a scris si si-a vazut jucate cu succes nu doar in tara ci si in Anglia si-n Franta, douasprezece piese de teatru, printre care Pescarusul din livada cu visini (1994), Doamna Bovary sunt ceilalti (1996), Cafeaua domnului ministru (2000) sau Cine l-a ucis pe Marx (2002), a scris romanele Caderea Bastiliei (1998) – distins cu mai multe premii nationale – si Crime la Elsinore (2006), a publicat volumul de poeme Cresterea iguanelor de casa (2003), a tradus si adaptat saisprezece piese din marele repertoriu al dramaturgiei mondiale (Jacques Copi, Pierre Corneille, S.I.Witkiewicz, Fernando Arrabal, A.P.Cehov, N. Machiavelli, Dario Fo, Tennessee Williams, Marivaux etc.), a scris sute de articole, tablete, cronici teatrale in “Luceafarul”, “Cuvantul”, “Ziarul financiar”, “Saptamana financiara”, a realizat scenarii de film si show-uri de televiziune, a publicat mai multe volume de critica si memorialistica si a ingrijit antologii de proza scurta (Repetitie fara orchestra, 2004). Si nu trebuie uitat ca aceasta vasta activitate literara s-a dezvoltat in paralel si, probabil, la concurenta cu activitatea sa stiintifica, intrucat Horia Garbea este doctor inginer in constructii, cadru universitar si autor al altor opt volume cu continut stiintific si didactic.
Daca literatura – piesele si romanele – lui Horia Garbea se situeaza in zona umorului contagios si a satirei taioase, necrutatoare cu contemporanii, mai ales din lumea teatrului, eseurile publicate in volumele intitulate Vacanta in infern (1998, 2003), contureaza o alta imagine a prolificului si polimorfului autor. Inalnim in ele o empatie fata de toate tipurile de scriitura si fata de scriitori din toate generatiile, care ar fi la locul ei, normala, la un critic profesionist, dar care este absolut salutara si surprinzatoare la un scriitor ce evita eticheta de critic: “Autorul, precizeaza despre sine Horia Garbea, nu-si aroga nici o pretentie de critic profesionist si nici o metoda consecventa. Articolele, aparute anterior in diferite periodice, sunt opiniile unui cititor si confrate al celor la care se refera si pornesc de la gindul ca lumea literara este un Infern special in care toti cei de-acolo sunt fericiti sa petreaca o vesnicie dincolo de plictiseala Paradisului.”
Cu aceste clarificari, eseurile – de fapt micro-eseuri de o pagina sau doua, evocari, notatii fulgurante, tablete – fac parte din categoria “exercitiilor de admiratie” indreptate, din start, asa cum ne asteptam, catre confratii de generatie – Catalin Tirlea, Razvan Radulescu, Catalin Mihuleac, Radu-Sergiu Ruba, Ioan Es Pop, Daniel Banulescu etc. dar in egala masura, si uneori cu accente si mai apasate, catre scriitorii din generatiile anterioare. Stilul este alert, colocvial, lipsit de ceremonial, dar foarte nuantat nu numai cand eseistul admira, ci si cand este mai putin incintat de ceeea ce comenteaza. Badineriile sunt frecvente. Iata, de exemplu, cum incepe o evocare a lui Catalin Mihuleac, in care, dintr-o trasatura de condei, intr-o singura fraza, sunt identificate toate punctele esentiale ale bibliografiei acestui autor: “Printre frustrarile pe care mi le-a oferit viata se numara si aceea ca n-am fost niciodata la un chef cu Catalin Mihuleac, nici la Bucuresti, nici la Iasi (oras disparut de altfel conform lucrarii Disparitia orasului Iasi/…/), nici in vreun bar de stepa /…/ Nici n-am participat vreodata la un Chef cu femei urate /…/. Iar despre a locui intr-o Garsoniera memoriala confort trei, m-a ferit Dumnezeu”.
La Alexandru George, Horia Garbea pretuieste inteligenta si eruditia care-i par anormale pentru o fiinta terestra. “In primul rand este prea inteligent pentru un pamantean, mai ales pentru pamantenii damboviteni. Apoi stie prea multe lucruri. Cum le-a aflat? De-alde noi, chiar citind zi si noapte, chiar renuntand la meciuri si la sprituri, e greu de crezut ca l-am putea egala.”
De multe ori, randurile de pretuire se asociaza cu confesiunea, cu marturia autobiografica. Articolul consacrat lui Nicolae Manolescu cu prilejul aniversarii sale (reputatul critic implinea 60 de ani) nu este un text encomiastic, cu elogii de circumstanta, ci contureaza un portret admirativ si usor melancolic, prilej de a exprima cu eleganta o gratitudine inca vie la 20 de ani dupa debutul sau la Cenaclul de luni de sub conducerea criticului.
Dar poate ca evocarea cea mai sensibila, cea mai calda din acest volum scris sub semnul generozitatii este aceea rezervata lui Laurentiu Ulici. Horia Garbea admira la L.U. fara nici o rezerva inteligenta, modestia, seriozitatea, caracterul deschis si impartialitatea, spiritul ludic transportat si in constructiile sale critice, superioritatea intelectuala, toate calitatile acestea care “nu-l faceau nici distant, nici arogant”. Disparitia absurda a criticului in imprejurarile stiute, in anul 2000, i se pare neverosimila, de neacceptat: “Amintirea pe care mi-a lasat-o este atat de puternica incat nu voi putea recunoaste niciodata ca ar putea lipsi de langa noi.”.
Ar mai fi multe de scris despre acest volum de putin peste o suta de pagini, intr-atat de dense sunt materia si stilul de o rara concizie. Sa spunem ca in contextul vietii literare foarte agitate din tara, al polemicilor de tot felul, al unei ambiante otravite de rivalitati, suspiciuni si invidii, intre persoane, grupuri si generatii literare, aparitia lui a fost, in 2003 – si continua sa fie si azi, dupa mai bine de trei ani – extrem de tonica si de benefica.