L-ati vazut, cu siguranta, in filme precum Zazie dans le metro, Alexandre le Bienheureux sau Cinema Paradiso. Ii tineti minte, cu siguranta, figura inconfundabila si parca mereu alta, fiindca mobilitatea, capacitatea de a-si insusi personajul pana la cele mai mici detalii fac parte din crezul personal si din arta-i actoriceasca. Un artizan al cinematografiei si al propriei persoane, pe care – paradoxal – o pune in valoare din prea mare modestie, astfel ca, dintre cei care l-au cunoscut, nimeni nu stie daca apreciaza mai mult omul sau actorul. (In Québec, Noiret a fost prezent, pentru filmarile la Père et fils, (2003), iar actorii canadieni care i-au fost parteneri nu au decat cuvinte de lauda pentru el.)
Interpret in peste 125 de filme, de-a lungul a peste cinci decenii de cariera, Philippe Noiret prefera lucirea discreta a scenei stralucirii ecranului. Ales, pentru filmele lor, de mari regizori, el este probabil singurul pentru care a fi actor de cinema reprezinta… un rol si nimic altceva. Un rol care, luat in serios, spune multe despre meseria de a trai.
Ca toata lumea – spunea Noiret intr-un interviu redat in Libre Belgique – si el are multe contradictii: “gustul confortului si gustul aventurii, un mod de a trai burghez si un spirit anarchist”. Iar una dintre placerile meseriei de actor este de a se putea folosi de toate aceste contradictii. Altfel spus, meseria de actor ii da ocazia sa isi foloseasca toate resursele si sa faca pace cu sine insusi. Cat despre cea de actor de cinema… Intr-un alt interviu (Telerama), Noiret precizeaza ca, “nici frumos, nici urat”, el nu era facut pentru cinema, acolo unde conteaza nu statura, ca in teatru, ci “fata”. Sa nu uitam ca este epoca in care la mare cinste se afla ochii albastri ai lui Alain Delon. De altfel, Noiret va trece peste aceste retineri si isi va croi in cinema o cariera fulminanta, din care nu lipsesc rolurile de seducator. Probabil tot gratie uneia dintre contradictiile despre care vorbeste si care-l face sa caute posibilitatea “de a diversifica experientele, de a intalni alti oameni si de a interpreta personaje oarecum straine de propria cultura” (interviu la Radio-Praga). Asa se face ca il intalnim pe Philippe Noiret in filme semnate de Rappeneau sau Tavernier, dar si in filme ale unei Vera Caisova, intr-o “Prea zgomotoasa singuratate” despre care nu se mai stie, azi, nimic.
Selectiv cu scenariul? Trebuie sa-l citeasca pe nerasuflate. Cu regizorii? Daca ii cunoaste, e foarte bine, dar da credit si celor fara prea mare experienta. Philippe Noiret e selectiv cu propriul sau rol, care trebuie sa-i puna in fata un personaj care poate fi aparat (interviu in Séquences). De aceea, chiar cand filmele sunt slabe – si sunt destule de acest fel – rolurile lui Noiret sunt bune. Ii place succesul, pentru ca ii da siguranta (“este o meserie care trece prin privire, prin aprecierea celorlalti”, insa nu cel de tip hollywoodian (dupa o scurta experienta “americana” – cand joaca chiar intr-un film de-al lui Hitchcock – revine definitiv la cinematografia europeana, traversand crize ale cinematografiei franceze si culmi ale celei italiene). O singura experienta neimplinita: “Nouvelle Vague”, directie cinematografica ai carei regizori prefera sa se orienteze spre alti actori decat cei debutati de “Vechea Garda”.
Fumul se indreapta totdeauna catre cer
“Trebuie sa poti juca orice”, spune Philippe Noiret oricui il intreaba despre felul in care isi abordeaza personajele. De aici, un du-te vino intre rolurile pozitive si cele negative, dupa cum arata Dominique Maillet in cartea pe care i-o consacra: Noiret isi asuma riscul de a tulbura linistea telespectatorului, iesindu-i in fata in chip de criminal odios, dupa ce ii atrasese simpatia in chip de castelan bonom si familist. Actorul nu accepta eticheta de erou pozitiv sau negativ, nu accepta etichetele de nici un fel. Isi revendica, in mod constant, libertatea de a fi autentic, de a face ce ii place – trasatura de caracter care il facuse, copil, sa deteste studiile obligatorii, adolescent, sa isi rateze bacul de cateva ori.
Noiret ia cat se poate de in serios melanjul persoanei care este cu personajul pe care trebuie sa-l joace. Asa cum el insusi acorda importanta tinutei vestimentare, imbracand numai lucruri “facute de mana omului, nu de o masina” (consecinta a unei tendinte-dandy, dar si a unei traditii familiale in domeniul artizanatului), tot astfel personajul se prezinta in fata lui avand o vesta rosie sau o camasa cu maneci scurte. Prin haine, precizeaza Noiret, el reuseste sa treaca de la exterior la interiorul personajului sau, une ramane sa locuiasca pana la sfarsitul filmarilor. Astfel ca viata sa seamana unei lung mantale croite din petice de alte lungi mantale.
Alfredo merge mai departe
Pentru a-l interpreta pe comandantul Dellaplane, eroul din filmul sau cu numarul 100, La vie et rien d’autre, Noiret isi agata pe piept decoratiile tatalui, care trecuse prin focul de la Verdun. (Este o experienta pe care o cunoaste si personal: in copilarie, nazistii ocupa orasul sau, Toulouse, in numai cateva ore.) Un rol care ii aduce al doilea premiu César pentru cel mai bun rol masculin, dupa cel obtinut in 1976, pentru prestatia sa din Le vieux fusil. La vie et rien d’autre este o drama istorica, prima parte a unei trilogii pe care Bernard Tavernier o proiecta pe tema Primului Razboi Mondial. Al doilea film din aceasta serie, Capitaine Conan – dupa cartea lui Roger Vercel care primise, in 1934, premiul Goncourt – va fi filmat in Romania, insa nu-l va avea pe Noiret in rol principal, desi actorul este unul dintre favoritii lui Tavernier, impreuna cu care a colaborat pentru 8 filme.
Magia filmului, Noiret o descopera la 16 ani, vizionand celebrul Citizen Kane. Spectacolul de teatru il descopera tot cam pe atunci, deghizat sub straiele catolicismului, in liceul Oratorienilor care, de altfel, il vor sustine in proiectele sale actoricesti. Cateva cursuri de arta teatrala, mici roluri, colaborarea cu diverse trupe. Cariera sa incepe cu adevarat cand este selectionat de Gérard Philipe pentru Teatrul National Popular, unde va ramane 8 ani. In paralel, isi cizeleaza talentul in spectacole de cabaret si emisiuni de radio. La Pointe Courte, de Agnès Varda, este primul film in care se face remarcat. In lunga cariera de actor de cinema joaca in toate registrele, are roluri care se pierd in insuccesul comercial al filmului, are insa numeroase roluri pe masura actorului extraordinar care este (Alexandre le Bienheureux de Yves Robert, La Grande Bouffe de Marco Ferreri, Le Juge et l’assasin de Bertrand Tavernier etc.)
Daca moartea nu este decat o prezenta pasagera in filmele sale, in viata adevarata ea si-a aratat fata in ziua de 23 noiembrie. Philippe Noiret a parasit scena vietii la 76 de ani, cu discretie, asemenea batranului Alfredo, lasand in urma o fereastra deshisa spre lumea unde totul este cu putinta.
