Radu Filipescu este unul dintre cei mai cunoscuti disidenti anticomunisti din Romania. Arestat in mai 1983, pentru “actiuni impotriva oranduirii socialiste”, Radu Filipescu a fost condamnat la 10 ani de inchisoare. La presiuni facute de diferite organizatii internationale, printre care Europa libera si Amnesty International, Radu Filipescu a fost eliberat in 1986, pentru a fi din nou arestat, pentru 10 zile, in 1987 si apoi in 22 decembrie 1989.
Participant activ la Revolutia din 1989, Radu Filipescu a refuzat privilegiile cerute de unii “revolutionari” si a incercat sa nu-si puna prea multe sperante in schimbarile ce aveau sa vina. Astazi, Radu Filipescu crede ca a sosit momentul ca romanii sa afle ce s-a intamplat cu adevarat in perioada comunista.
“Este Craciun, este zi de bucurie, este zi de sarbatoare. Este sarbatoarea cand, prin traditie, familia se strange la un loc. Imprejurarile cenusii in care se sarbatoreste astazi Craciunul in tara noastra nu mai ingaduie inimilor sa se bucure din plin. In multe camine lipseste pana si painea noastra cea de toate zilele. A ramas insa bucuria reunirii membrilor familiei.
In cele mai multe familii. Dar este una in care aceasta bucurie lipseste. Familia unui tanar de exceptie, a unui tanar care a renuntat la bucuriile lui spre a se gandi la necazurile altora, ale tarii intregi. Un tanar deosebit, care face cinste generatiei sale si intregului tineret roman. Un tanar care ne-a creat noua, celorlalti, o sublima lectie de abnegatie si demnitate. Numele sau a trecut granitele Romaniei si este astazi pe buzele multor copii si tineri ai tarilor libere: Radu Filipescu.
Radu sarbatoreste si in acest an Craciunul in beciurile prigoanei. Si tot acolo, in tacere, Radu isi sarbatoreste astazi 30 de ani de viata. Un buchet frumos de ani pe care el l-a oferit tarii sale, asa cum ar fi vrut sa-i ofere puterile si priceperea lui, asa cum si-a oferit, fara sovaire, libertatea!
Prietenii mei, cand va strangeti astazi sub caldura familiei, rugati-va Cerului pentru sanatatea celui care lipseste, pentru a-i intari puterea de rezistenta la conditiile grele in care este detinut.
Sa ne traiesti, Radule!”
Europa Libera – 26 decembrie 1985
“La 15 ani de la desfasurarea lor, faptele unuia dintre cei mai importanti oponenti ai regimului ceausist sunt pentru prima oara prezentate publicului roman. Nu e ciudat? Si cum se explica oare aceasta ciudatenie? Din acesti 15 ani, 8 s-au scurs in conditii de libertate si in tot acest timp diversi oameni politici au publicat memorii – si diferiti ziaristi au publicat carti cu si despre diversi oameni politici – in care se incerca edificarea unor trecuturi de oponenti, dar nu s-a gasit un ziarist roman sa faca ceea ce a facut Herma Kennel, sa incerce sa prezinte si sa mediatizeze un moment al istoriei noastre contemporane: actiunea lui Radu Filipescu. Explicatia aparenta sta, desigur, in modestia lui Radu Filipescu, in decenta si incapacitatea lui de a transforma o idee si o suferinta intr-o trambulina. Dar explicatia profunda sta in indiferenta noastra, colectiva si aproape sinucigasa, fata de propriile noastre modele.” (Ana Blandiana)
Textul de mai sus este un pasaj din prefata semnata de cunoscuta poeta si disidenta a regimului comunist Ana Blandiana la cartea Jogging cu Securitatea, aparuta in Romania in anul 1998, in traducere dupa editia din limba germana.
Cartea aparuse cu trei ani inainte in Germania si era semnata de scriitoarea Herma Kennel. Nascuta in anul 1944 in Germania, Herma Kennel, absolventa a Facultatii de Stiinte Politice din München, a trait in Romania, timp de 4 ani, intre 1979 si 1983, prilej cu care a auzit vorbindu-se despre un tanar roman care a avut curajul sa infrunte tirania regimului comunist. Pe Radu Filipescu l-a cunoscut abia in 1990, dupa Revolutie.
Pasionata de biografia unor destine aparte (anterior publicase cartea De unul singur – istoria vietii unui transfug din RDG), Herma Kennel s-a hotarat sa scrie despre disidenta anticomunista a lui Radu Filipescu. Asa a aparut cartea tradusa la noi de Nora Iuga.
Va prezentam mai jos si in pagina care urmeaza marturii ale unor oameni care au avut de suferit la acea vreme (marturii ce au fost publicate in Revista 22, in iunie 1998), precum si un interviu cu Radu Filipescu, cel care a dat 3 ani din viata lui pentru ca lumea sa stie ca romanii traiesc sub opresiune.
Eram convins ca tara era intr-o fundatura
ILIE ION (fost detinut politic): «Am fost condamnat la sase ani pentru propaganda impotriva oranduirii socialiste. Am raspandit manifeste in trei orase: Bucuresti, Pitesti, Targoviste. In 1982, august, am fost depistat si condamnat. Eram, in 1985, in inchisoare la Aiud. Sufeream de o infectie renala si am solicitat de mai multe ori sa fiu dus la un medic, ca sa pot cere de acasa medicamentele minime. Am solicitat o data, de doua, de trei ori si nu mi s-a dat nicio atentie. Atunci am solicitat mai insistent, dar cu cuvinte decente. Si a venit gardianul: “Cine e Ilie? Repede, bagajul si iesi afara!” Mi-am facut traista, am iesit afara, cateva bastoane pe spinare. M-a dus la izolare. Acolo m-au intrebat: “Ce-ai facut, ma?” “N-am facut nimic.” “A, nu vrei sa spui, crezi ca noi nu stim?” “N-am facut nimic, poate e o confuzie.” “Daca tu crezi ca e confuzie, o sa-ti aratam noi.” Si mi-au aratat: m-au pus intai in lanturi cu zaua mai groasa decat bara care sustine acest microfon, iar bratarile erau prinse direct pe piele. Mi s-au dat alte haine, papuci fara talpi si catuse la maini, care au intrat imediat in carne, a crapat pielea, a tasnit sangele si am facut si infectie. Aveam sa aflu mai tarziu ca am capatat 5 zile de izolare si, pentru ca am spus ca “este o confuzie”, mi s-au mai dat 7 zile. In total am facut 12 zile de izolare in luna februarie, cu picioarele pe ciment si imbracat in haine de doc, fara foc, cu infectie la rinichi… Am reusit sa ne mentinem moralul si sa scapam – altii s-au prapadit, saracii, prin inchisori… Eram convins ca tara e intr-o infundatura si ca trebuie sa iasa de acolo. Am trait mereu cu aceasta convingere si am avut fericirea ca istoria sa imi dea dreptate…»
Daca eram mai multi nebuni ca mine, poate reuseam mai demult
IANCU MARIN (fost detinut politic): «Un magistrat ma intreba ieri cum de mi-a venit ideea sa fac scrisori la Europa Libera, pentru ca eram un om cu o pozitie si cu un salariu deosebit. “Eu consider ca erai nebun.” Daca eram, insa, mai multi nebuni ca mine, poate reuseam mai demult sa obtinem ceea ce am obtinut, pentru ca nebunia mea a fost o dovada – e adevarat, unicul caz de disidenta din cadrul Militiei, din Ministerul de Interne – ca ea a avut rost. Durerea mare e ca la Revolutie, la Sala Dalles, la baricada, mi-a fost impuscata fata. Moartea fetitei este o tragedie a vietii mele. Dat fiind faptul ca eram cadru MI, am fost chinuit pe masura. Am fost spanzurat in forma de cruce si schingiuit ca sa se razbune ca eram ofiter si ca indraznisem sa ma opun regimului. La noi, erau trei randuri de puscarii. Una era cotetul care n-avea deschidere, tara in care traia tot poporul; a doua erau puscariile unde eram noi; si a treia, cea unde cei mai curajosi se manifestau chiar in interiorul puscariei, asa cum erau Radu si altii dintre noi, la izolare, unde te tinea nemancat si fara apa.»
Tortionarii sunt printre noi si sunt in functii
BORBELY ERNO (profesor, fost detinut politic): «Am terminat filosofia la Cluj. Inainte de a ajunge in inchisoare, am fost profesor de stiinte sociale. Am fost condamnat, pentru propaganda, la 7 ani, impreuna cu doi colegi, pentru ca am vrut sa infiintam o asociatie pentru drepturile omului. Asta era marea fapta. Cu decretul din ‘84 am ramas la 4 ani si 8 luni. Dupa Revolutie, am devenit deputat in Parlamentul României in prima legislatura. Cand eram in Parlament, intr-o zi, ni se prezinta listele pentru componenta Tribunalului Suprem. La Sectia Militara il gasesc pe colonelul Sitaru Valeriu, care ne-a condamnat cam pe 90% dintre detinutii politici de la Aiud, el fiind presedintele completului de judecata. Am urlat acolo: “Domnilor, suntem multe victime, nu se poate numi un astfel de om!” El fusese avansat intre timp, era general si a fost votat ca presedinte al Sectiei Militare. Acum trei ani ma cauta un reporter de la TVR ca sa facem o serie de emisiuni cu fostii detinuti politici de la Aiud. De anii ‘80 nu se ocupa nimeni, exista o tacere mare, pentru ca tortionarii sunt printre noi si sunt in functii. Acest reporter a facut interviul, l-a dat pe post, spunand ca va merge la fiecare si va culege marturii. Dupa prezentarea interviului pe post, a fost chemat la Presedintie, era domnul Iliescu, si i s-a cerut sa termine imediat ca zboara de la Televiziune.»
Am facut cunoscut lumii un regim de teroare
Pagini Romanesti: Domnule Radu Filipescu, pe timpul regimului comunist ati stat cativa ani in inchisoare, ati fost batut, familia dvs. a avut de suferit. Ati lua totul de la capat, daca ne-am intoarce in timp la acele momente?
Radu Filipescu: Da, desigur. Referitor la ceea ce s-a intamplat atunci, imi caut multumirea in faptul ca, prin ceea ce am facut eu, ca de altfel si alte persoane, am reusit sa demonstram lumii ca regimul comunist nu se putea sustine decat prin teroare si violenta. Chiar cred ca atunci era pacat sa fie mai multe sacrificii; oamenii au dovedit, in decembrie ‘89, ca au curajul sa moara pentru libertate atunci cand sunt sperante ca sacrificiul lor poate avea un efect pozitiv. Comunismul era coplesitor, vroiai sa faci ceva si nu stiai ce. Cum se adunau 2-3 oameni sa puna la cale ceva, Securitatea ii aresta imediat. Reactia imediata si foarte dura a Securitatii ucidea in fasa orice initiativa de organizare.
Ati fost inchis la Aiud cu alte 30 de persoane. In afara de Aiud si de locurile de detentie din Bucuresti (Rahova, Jilava), stiti sa fi fost si alte inchisori in tara unde erau detinuti politici?
Din ce stiu eu, au mai fost cazuri in care celor arestati li s-a schimbat incadrarea juridica in infractiuni de drept comun, pentru a se evita ca oamenii sa fie inchisi ca detinuti politici; chiar si cu Petre Mihai Bacanu s-a incercat acest lucru. Eu stiu insa de cazuri numeroase de oameni care au facut gesturi de revolta: a fost un grup de persoane care au incercat sa-l rapeasca pe Ceausescu; chiar si in Rahova am cunoscut doi studenti, in decembrie 1989, arestati pentru actiuni impotriva regimului. Pot da si exemplul lui Bugan Ion care a iesit pe strada avand pe masina portretul lui Ceausescu pe care scria Jos Calaul! Jos Tradatorul! A mai fost, bineinteles, cazul celor de la Romania libera, precum si multe alte cazuri de oameni care au avut curajul unui gest de opozitie fata de regimul politic de atunci.
Au trecut 17 ani. Credeti ca vom reusi vreodata sa aflam adevarul despre Revolutia din decembrie ‘89?
Eu cred ca sunt doua probleme: daca il aflam si daca putem sa demonstram ceea ce aflam. Cred ca cei care se preocupa de acest lucru au o viziune cat de cat corecta asupra a ceea ce s-a intamplat la Revolutie. Au fost mai multe componente care au dus la rasturnarea lui Ceausescu: in primul rand, actiunea populara inceputa la Timisoara si continuata la Bucuresti si in alte orase, care a avut un rol determinant. Au fost insa si implicari ale unor servicii secrete si a unei parti din Securitatea romana. Ce este mai neclar sunt evenimentele de dupa 22 decembrie, care au dus la moartea a peste o mie de oameni: cred ca aici vorbim de actiuni ale celor care au preluat puterea in 1989.
Cum se face ca nu aveti certificat de revolutionar, fiindca nu numai ca ati fost unul dintre cei mai cunoscuti disidenti de la noi, dar ati si participat la evenimentele din decembrie 1989?
Sigur, in 21 decembrie, de la pranz si pana noaptea tarziu, am fost in Piata Romana si apoi la Intercontinental, iar a doua zi dimineata am fost arestat de Securitate si dus in Calea Rahovei, dar nu mi s-a parut un lucru dupa care sa pot pretinde recompense materiale de la stat. Din acest motiv, acum cativa ani s-a infiintat o organizatie a revolutionarilor fara privilegii, in care s-au adunat multi oameni care si-au riscat viata atunci, iar ulterior nu au cerut nimic. Mi se pare imoral sa soliciti beneficii de pe urma Revolutiei, iar apoi este foarte dificil sa contabilizezi ce fel de recompense se pot acorda, uneori numai pentru faptul de a fi dat niste tablouri jos dupa ce dictatorul fugise deja.
Ce v-a dezamagit mai mult dupa ‘89?
Ca sa va spun drept, eu nu mi-am pus sperante foarte mari tocmai pentru a nu fi dezamagit prea mult. Romania a plecat totusi de la un nivel foarte scazut atat ca organizare sociala cat si organizare a disidentei. Nu a existat un numar atat de mare de disidenti incat sa se creeze o forta politica valabila. Plecand de la o societate care era serios infiltrata de tot felul de informatori, era normal ca sa dureze mai mult organizarea. Cred ca abia acum ne apropiem de dezideratul acelor zile de dupa Revolutie, de a avea o societate cu adevarat democratica, dar desigur ca si acum sunt destule lipsuri.
Interviu realizat de George Sava
