Incepand cu numarul de fata, vom publica in Pagini Romanesti cartea istoricului britanic Dennis Deletant, “Romania sub regimul comunist”. Numar de numar, in aceasta pagina veti putea citi, pana la completarea lui, intregul continut al cartii scrise de Dennis Deletant inca din 1998 si reeditate anul trecut sub egida Fundatiei Academia Civica. Facem acest demers din dorinta de a contribui la cunoasterea adevarului istoric despre regimul comunist din Romania; ne gandim la generatiile de romani care au trait comunismul pe propria lor piele, fara ca prin aceasta sa-i cunoasca totusi dedesubturile, dar mai ales la generatiile tinere, post-comuniste, nascute in Romania sau la sute sau mii de kilometri distanta si care ar vrea sa afle cum a fost posibila perpetuarea unui regim “ilegitim si criminal” – ca sa-l citez aici pe chiar presedintele Basescu – timp de jumatate de secol.
Nu cred ca regimul comunist se mai poate intoarce in Romania. Comunistii insa pot. De altfel, ei nici nu au plecat vreodata. Au ramas acolo, nu doar nepedepsiti pentru crimele comise, ci comitand in continuare crime (vezi Revolutia, vezi Mineriadele etc.), controland scena politica si manipulandu-i pe romani in beneficiul propriilor lor interese. Tocmai de aceea trebuie sa cunoastem adevarul.
Nefiind roman, Dennis Deletant are acea detasare fata de evenimente care noua, romanilor, ne este inaccesibila. Nascut la Norfolk, in Anglia, in anul 1946, Dennis Deletant este profesor de studii romanesti la Londra si la Amsterdam. Casatorit cu o romanca, Dennis Deletant a acumulat suficienta dragoste pentru poporul roman incat sa se aplece cu pasiune si interes asupra istoriei noastre recente. Cartea sa este o dovada vie in acest sens. (G. Sava)
Argument la editia a II-a
Cartea lui Dennis Deletant pe care am publicat-o in urma cu noua ani aducea in golul de informatie istorica romaneasca un transport din amplul depozit de istoriografie occidentala dedicata Romaniei. Dupa 1989 se scrisesera la noi putine carti de istorie contemporana, pentru ca specialistii vechi capotasera in fata noilor cerinte, iar tinerii nu erau incurajati sa le preia locul. Academia Romana nu se implica, salariile cercetatorilor erau nedemn de mici, arhivele ramaneau practic inchise, manualele de liceu rezumau o jumatate de secol in cateva pagini. Lipsa de vointa politica in ceea ce privea cercetarea trecutului descuraja prefesionalismul istoriografilor si frustra doua generatii de cititori – pe aceea a tinerilor care voiau sa cunoasca adevarul si pe aceea a mai varstnicilor, care traisera in minciuna.
Dennis Deletant nu dispunea nici el de multe documente, dar avea la indemana imensa bibliografie a cercetatorilor occidentali, care s-au pasionat de istoria tragica a tarii mai mult decat au putut-o face romanii insisi, lipsiti de accesul la arhive. A adaugat la acea biblioteca profesionista ceea ce au scris sau au inregistrat in anii precedenti supravietuitorii. Cartea sa era o succesiune de momente istorice, esentializate sau dilatate in functie de bibliografia existenta. Acolo unde n-au existat izvoare, Deletant folosea propriile intuitii de istoric, transformandu-si cartea intr-o suita de eseuri, armonizate prin stilul sobru si percutant, britanic.
Privindu-ne istoria din exterior si scriind-o pentru uzul celor care n-au trait-o, Deletant explica uneori mult, dupa cum lasa alteori doar sa se subinteleaga, in functie de ceea ce stia sau nu stia cititorul occidental.
Astazi, dupa aproape un deceniu, situatia aproape nu s-a schimbat in privinta (ne)sustinerii de catre stat a cercetarii istoriei recente. Se vorbeste de necuriozitatea pu-blicului pentru problematica trecutului comunist. In masura in care exista, aceasta este provocata si intretinuta tocmai de cei ce pe urma se grabesc sa acuze lipsa de interes. Pentru ca prefera, in locul unui public informat, un public de manevra, cu creierul spalat prin demagogie si divertisment. Ca atare, dupa ani si ani, structura manualelor de istorie nu s-a schimbat prea mult. Arhivele au ramas tot zavorate pentru cercetarea perioadei comunismului tarziu. Au aparut tendinte de negare a legitimitatii victimelor comunismului, acuzate ca ar paraliza cercetarea asumandu-si (abuziv!) memoria celor 45 de ani. Un ciudat contingent roz de cercetatori vorbeste de acapararea memoriei de catre acesti supravietuitori si de nedreptatirea “vietii cotidiene”, in care poporul, intelectualii si uneori chiar victimele sunt vinovate ca si-ar fi “asumat comunismul”.
In fata acestei maree evazioniste, cartea lui Dennis Deletant ramane ca un turn de veghe, incarcat cu documente, fapte si interpretari inconturnabile si definitive. Desi bibliografia, in acesti noua ani, s-a diversificat si s-a inmultit exponential, “Romania sub regimul comunist” ramane un clasic al genului, pe care nu l-a clintit si nu l-a dezmintit inca nici una din cartile aparute intre timp. O republicam ca atare, pentru a-si (re)ocupa locul pe raftul intai al bibliotecii noastre istorice.
Romulus Rusan
INTRODUCERE
1. Anii de inceput ai Partidului Comunist Roman
Pana la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, Partidul Comunist Roman s-a aflat la periferia vietii politice romanesti. Identificarea partidului cu doctrinele comunismului si amenintarea pe care o reprezenta Uniunea Sovietica, ca vecin ostil, l-au lipsit de orice sprijin popular1. Interventiile Internationalei Comuniste (Comintern), cu sediul la Moscova, in treburile partidului au fost intotdeauna dezastruoase si l-au marginalizat si mai mult, facandu-l sa fie considerat drept servil intereselor sovietice. Deosebit de suparatoare au fost doua dintre liniile politice ale Cominternului, si anume, cererea de retrocedare a Basarabiei catre Uniunea Sovietica si cea de autodeterminare a minoritatilor din Romania. Parerea ca partidul ar fi “strain” si o unealta a Uniunii Sovietice a determinat guvernul roman sa procedeze la scoaterea lui in afara legii la 11 aprilie 1924. Interdictia a durat douazeci de ani si a paralizat activitatea partidului. Cei credinciosi lui au fost nevoiti sa-si duca activitatea in clandestinitate si puteau oricand fi prinsi de Siguranta. Temnita a constituit astfel o experienta comuna a activistilor de partid din perioada interbelica. Inchisoarea le-a cristalizat ideile si i-a convins pe multi dintre ei de justetea cauzei lor. In aceste imprejurari, partidul a devenit mai mult un fel de secta, membrii acestuia fiind lipsiti de orice control asupra convingerilor lor, implicit de participare deschisa la viata politica.
Unele dintre problemele intampinate de partid nu erau exclusiv ale sale. Partidele de stanga exercitau in general o influenta redusa in viata politica interbelica. Fiind o tara preponderent agrara, Romania era lipsita de o clasa muncitoare autohtona puternica, care sa poata constitui baza acestor partide, in timp ce forta electorala a Partidului National Taranesc (infiintat in 1926 prin unirea Partidului Taranesc cu Partidul National din Transilvania) demonstra puterea sa de atractie pentru taranime, cu programul sau de control taranesc asupra mijloacelor de productie din agricultura si de trecere a administratiei guvernamentale in mana satelor. In alegerile generale din 1926, Partidul National Taranesc a castigat 727.000 de voturi (28% din totalul voturilor exprimate); iar in 1928, 2.209.000 (78%); in 1932, 1.204.000 (40%), iar in 1937, 627.000 (20%).
Partidul Social Democrat, principalul partid democratic de stanga, fusese faramitat de disensiuni in timpul primului razboi mondial, iesind din acesta despartit in doua factiuni, “maximalistii” si “minimalistii”. Membrii celei dintai, condusi de catre Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Boris Stefanov si Alecu Constantinescu, se apropiau de bolsevici prin pledoaria pentru impunerea imediata a dictaturii proletariatului pe calea revolutiei. Printre membrii mai tineri ai acestui grup se numarau Marcel Pauker si viitoarea sa sotie, Ana Rabinsohn2. Diferenta dintre acestia si minimalisti era mai curand de accent decat de substanta, minimalistii adoptand o linie mai precauta in privinta necesitatii unei schimbari violente.
O noua fragmentare a avut loc o data cu aparitia unei a treia factiuni, cea a “centristilor”, care sprijinea afilierea la Comintern, cu conditia ca aceasta sa nu dauneze independentei Romaniei.
Crearea Cominternului, in martie 1919, a schimbat profund cursul miscarii socialiste in Romania, intrucat exercita o atractie deosebita pentru social-democratii pentru care revolutia era singura optiune. Maximalistii pledau pentru o afiliere imediata la Comintern, dar planurile lor au fost zadarnicite de minimalisti care, la Congresul din mai al Partidului Social Democrat, i-au convins pe participanti sa adopte un program social-democrat: transferul tuturor mijloacelor de productie din sectorul particular sub controlul statului, fara sa schimbe insa sistemul politic existent. Conflictul dintre cele doua factiuni a devenit public in noiembrie 1920, cand o delegatie formata din sase maximalisti si minimalisti a fost trimisa la Moscova pentru a negocia afilierea la Comintern. Cand Buharin si Zinoviev au criticat Partidul Social Democrat pentru atitudinea refractara fata de adoptarea unui program revolutionar, minimalistii au raspuns, plangandu-se de amestecul Cominternului in problema componentei conducerii Partidului Social Democrat.
La intoarcerea delegatiei de la Moscova, in ianuarie 1921, membrii acesteia au inaintat o motiune Consiliului General al partidului, recomandand afilierea la Comintern. Votul a scos in evidenta curentele din cadrul partidului, propunerea primind aprobarea maximalistilor si a centristilor, care impreuna formau majoritatea. Minimalistii, care s-au opus afilierii, au hotarat sa paraseasca partidul. Consiliul General a decis sa convoace un congres al partidului in luna mai, unde punctul principal de pe ordinea de zi urma sa fie afilierea la Comintern. Acesta a devenit, asa cum va fi considerat ulterior, Congresul I al Partidului Comunist Roman, ale carui lucrari s-au deschis la 8 mai 1921. Fusese planificat sa dureze cinci zile, insa descinderile si arestarile efectuate de politie au pus capat Congresului la 12 mai, la o zi dupa ce acesta votase in favoarea afilierii la Comintern. Potrivit lui Constantin Titel Petrescu, fruntas socia-list in perioada interbelica, trei dintre cei mai infocati aparatori ai afilierii au fost agenti de politie care urmarisera prin aceasta sa ofere o justificare pentru arestari3. Problemele ramase nerezolvate, printre care adoptarea programului si alegerea conducerii partidului, au fost rezolvate la cel de-al doilea congres, tinut la Ploiesti, la 3-4 octombrie 1922, la care participantii au adoptat titulatura partidului – “Partidul Comunist din Romania, sectie a Internationalei Comuniste”. Asa este numit acest partid in documentele Cominternului. Secretar general a fost ales Gheorghe Cristescu.
Apartenenta la Comintern a fost un fel de “sarut al mortii” pentru Partidul Comunist din perioada interbelica. La vremea celui de-al doilea congres al partidului, impactul afilierii la Comintern devenise clar. La insistentele Moscovei, “centristii” fusesera exclusi din partid la inceputul anului 1922; surse ale Cominternului arata ca, in timp ce Partidul Social Democrat avea peste 45.000 de membri inainte de divizare, Partidul Comunist Roman nu mai avea decat 2.000 de membri in 19224. La 11 aprilie 1924, curand dupa ce negocierile pentru reluarea relatiilor diplomatice dintre Romania si Uniunea Sovietica au esuat, din cauza refuzului rusesc de a accepta orice formula care ar fi putut fi interpretata ca o recunoastere a suveranitatii Romaniei asupra Basarabiei, guvernul roman a emis un ordin de interzicere a activitatii Partidului Comunist Roman.
Dupa acea data, partidul a fost nevoit sa-si duca activitatea in ilegalitate sau prin intermediul unor organizatii surogat. Ambele cai au constituit impedimente in recrutarea altor membri, ca si in exercitarea unei conduceri democratice a treburilor partidului. Cu toate ca a fost redus la o gramada marginalizata de oameni, partidului i s-a cerut de catre Comintern sa se comporte ca un “adevarat” partid comunist, tinandu-si congresele si punand in aplicare linia partidului. Congresele s-au tinut la timp, dar in secret si in afara Romaniei – cel de-al treilea la Viena (1924), cel de-al patrulea la Harkov (1928) si cel de-al cincilea, ultimul congres de dinainte de razboi, la Moscova (1931). (Dennis Deletant)
(Continuare in numarul urmator)
(1 Pana la intrarea sa in legalitate, la 23 august 1944, Partidul Comunist Roman a fost cunoscut sub titulatura sa cominternista de “Partidul Comunist din Romania”. Pentru istoria timpurie a partidului, vezi: Ghita Ionescu, Communism in Rumania. 1944-1962. RIIA, Oxford University Press, 1964, pp. 1-28; Stephen Fischer-Galati, The New Rumania: From People’s Democracy to Socialist Republic. Cambridge, Massachusetts; MIT Press, 1967, pp. 1-16; Robert R. King, History of the Romanian Communist Party, Stanford, Hoover Institution Press, 1980, pp. 9-38; Michael Shafir, Romania, Economics and Society, Londra, Frances Pinter, 1985, pp. 9-28.
2 Ginerele lui Marcel Pauker, Gheorghe Bratescu, a adunat o fascinanta colectie de documente de la Centrul Rus pentru Pastrarea si Studierea Documentelor de Istorie Contemporana din Moscova cu privire la Pauker si le-a publicat in Lichidarea lui Marcel Pauker, editor G. Bratescu, Bucuresti, Univers Enciclopedic, 1995. Volumul contine 400 de pagini de materiale autobiografice scrise in octombrie si noiembrie 1937 de Marcel Pauker insusi, pe vremea cand se afla in arest la Moscova.
3 G. Ionescu, op. cit., p. 19.
4 Mary Ellen Fischer, Nicolae Ceausescu. A Study in Political Leadership, Boulder, Lynne Rienner, 1989, p. 20. De dragul consecventei, ma refer la partid intreagaa aceasta perioada ca Partidul Comunist Roman.)
********* VA URMA **********
