(Continuare din numarul din 13 ianuarie)
Ceea ce a daunat cel mai mult sperantelor Partidului Comunist Roman de a castiga noi aderenti au fost directivele Cominternului, care constituiau un atac la integritatea teritoriala a Romaniei. Acestea erau diametral opuse sentimentelor marii majoritati a romanilor, inclusiv ale acelora ce faceau parte din muncitorimea industriala. Directivele au cauzat diviziuni si in randurile Partidului Comunist Roman. Gheorghe Cristescu, roman din nastere, recunostea ca adoptarea unei astfel de politici de catre partid putea duce la proscrieri, in timp ce maghiarii Elek Koblos (cunoscut sub pseudonimul romanesc Badulescu) si Sandor Korosi-Krizsan (Georgescu) erau in favoarea ei. Pentru a rezolva conflictul, Alexandru Dobrogeanu-Gherea a propus trimiterea la Moscova a unei delegatii a Partidului Comunist Roman pentru a discuta problema cu conducerea Cominternului. Vizita din septembrie 1923 a fost un esec pentru Cristescu, care va fi inlocuit in anul urmator, in functia de secretar general, cu un neroman, Elek Koblos.
Tipic pentru aceste directive a fost apelul celui de-al cincilea congres al Cominternului, tinut in iunie-iulie 1924, la “separarea politica a popoarelor oprimate din Polonia, Romania, Cehoslovacia, Iugoslavia si Grecia”. Se cerea ca Basarabia, Bucovina de Nord si Ucraina de Vest sa se uneasca cu Uniunea Sovietica, iar Transilvania si Dobrogea sa fie declarate state independente. Scos in afara legii, Partidul Comunist Roman nu mai avea nimic de pierdut daca adopta aceasta pozitie si, ca si cum ar fi vrut sa-si sublinieze si mai mult caracterul antiromanesc, l-a instalat pe Koblos in functia de secretar general la cel de-al treilea congres al PCR, tinut la Viena. Delegatii au acceptat o rezolutie ce proclama dreptul minoritatilor de a se desparti de noua Romanie Mare, pozitie ce va fi reiterata la cel de-al patrulea si cel de-al cincilea congres. Rezolutia a aprobat practic pretentiile sovietice asupra Basarabiei, declarand ca “muncitorii si taranii din Basarabia nutresc speranta ca revolutia lor nationala ii va uni cu URSS”5. Parlamentul roman a reactionat, in decembrie, adoptand o lege prin care activitatea comunista constituia o infractiune de drept comun. Drept rezultat, peste “opt sute de membri ai Partidului Comunist Roman au fost arestati si – conform datelor Cominformului – trebuia format un nou aparat de partid”6.
Politica de proclamare a dreptului minoritatilor la autodeterminare a atras inevitabil in partid membri ai acestor grupuri intr-un numar disproportionat si acest lucru, la randul sau, a intarit imaginea “straina“ a partidului7. Aceasta imagine a fost subliniata atat de faptul ca, intre sfarsitul verii anului 1924 si primavara anului 1944, secretarii generali nu au fost romani, cat si de tinerea congreselor al patrulea si al cincilea in Uniunea Sovietica. La congresul al patrulea, secretar general in locul lui Koblos a fost ales Vitali Holostenko, membru candva al Partidului Comunist Ucrainean. Partidul a continuat sa fie divizat de dispute fractioniste, generate mai curand de ciocniri intre personalitati decat de conflicte ideologice. Autoritatea lui Holostenko era amenintata de Marcel Pauker, care, sub numele sau conspirativ, de Luximin, pretindea ca reprezinta partidul. Acesta din urma era sprijinit de Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Boris Stefanov si Laszlo Luka (Vasile Luca), muncitor maghiar, care la Congresul de la Harkov fusese ales in Comitetul Central al partidului. Partidul fiind paralizat de aceasta stare de confuzie, Cominternul a intervenit pentru convocarea celui de-al cincilea congres, la Moscova, in 1931, impunand ca secretar general alt neroman, in persoana lui Alexandu Stefanski (Gorun). Acesta era membru al Partidului Comunist Polonez si a functionat ca lider al Partidului Comunist Roman, de la Berlin, unde se afla, timp de trei ani, inainte ca locul sa-i fie luat de Eugen Iacobovici. In iunie 1936, bulgarul Stefanov i-a preluat functia, pe care a detinut-o pana in decembrie 1940, cand maghiarul Stefan Foris va fi numit de Comintern8.
Componenta etnica a conducerii partidului l-a facut deosebit de vulnerabil pe scena ultranationalista a vietii romanesti din anii ‘30, cand mitul “iudeo-bolsevismului” era propagat de Garda de Fier a lui Corneliu Codreanu si de alte miscari de extrema dreapta, precum Partidul National Crestin, condus de Octavian Goga si Alexandru C. Cuza. Intr-un efort de a prezenta o imagine mai autohtona, unii membri de partid evrei si-au luat nume de imprumut romanesti, ca de pilda Iosif Chisinevski (Iosif Roitman), Leonte Rautu (Lev Oigenstein) si Valter Roman (Ernst Neulander). Cei care nu au procedat asa, de exemplu, Ana si Marcel Pauker, Bela Brainer si Remus Kofler, au confirmat suspiciunile opiniei publice cu privire la obiectul adevaratului lor devotament9. Prezenta acestora alaturi de maghiari, precum Elek Koblos si Stefan Foris, si de bulgari, precum Ghiorghi Krosnev si Dimitar Kolev (Dumitri Coliu), ducea la concluzia ca folosirea cuvantului “roman” in titulatura partidului era o fictiune. Cei mai multi dintre romani ignorau faptul ca majoritatea evreilor din Romania nu erau membri ai Partidului Comunist Roman si ca o parte dintre fruntasii sai, precum Dobrogeanu-Gherea si Marcel Pauker, au fost victime ale epurarilor staliniste din Uniunea Sovietica.
Minoritatile reprezentau un procent disproportionat de mare in componenta partidului. O analiza a acestei componente pe anii ‘30 arata ca maghiarii, care reprezentau mai putin de 8 la suta din populatia tarii, reprezentau 26 la suta din membrii Partidului Comunist din Romania; in privinta celorlalte minoritati, situatia se prezenta dupa cum urmeaza: evrei – 4% din populatie si 18% din partid; rusi si ucraineni – 3% si, respectiv, 10%, bulgari – 2% si, respectiv, 10%. Romanii, in schimb, reprezentau 72% din populatia tarii si doar 23% din totalul membrilor de partid10.
Componenta numerica a partidului a ramas redusa. In 1922, partidul avea 2.000 de membri, insa, potrivit datelor Cominternului, numarul acestora a scazut in 1925 la 1.661 de membri. In 1927, acest numar s-a prabusit spectaculos la doar 300 de membri, probabil din cauza faptului ca pozitia partidului cu privire la Basarabia devenise cunoscuta. A crescut apoi lent in anii ‘30, ajungand la culme, in 1937, cu 1.635 de activisti11. In ciuda numarului neinsemnat de membri, partidul a reusit sa-si exercite influenta prin organizatii-paravan. Cea mai importanta dintre acestea a fost Blocul Muncitoresc-Taranesc, infiintat de comunisti in 1925, ca formatiune legala. Blocul a castigat intre 32.000 si 39.000 de voturi la alegerile parlamentare din 1926, 1927 si 1928, si a repurtat cel mai mare succes al sau la alegerile din iunie 1931, cand si-a asigurat 73.716 voturi si cinci locuri in parlament, cu toate ca victoria sa a fost invalidata. Printre cei cinci deputati se numara si Lucretiu Patrascanu, tanar avocat, care avea sa devina o personalitate de frunte a partidului in anii ‘40. Blocul s-a bucurat de cel mai mare sprijin in Transilvania si Banat, teritorii cu numerosi minoritari maghiari, germani si evrei. Ambele provincii se unisera cu Romania in 1918, iar impactul politicilor integrationiste de dupa Unire s-a facut simtit. Dar trebuie sa fie luati in consideratie si alti factori decat protestul etnic, atunci cand se analizeaza puterea de atractie a partidului. Atat Transilvania cat si Banatul erau mai industrializate decat alte zone ale tarii, iar ratiuni de ordin social si economic au impulsionat voturile in favoarea Blocului. Sprijinul de care s-a bucurat a inceput sa scada dupa 1931, iar, doi ani mai tarziu, guvernul a ordonat dizolvarea acestuia, ca si a altor organizatii-paravan.
(5 M. Shafir, op. cit., p. 24.
6 M. E. Fischer, Nicolae Ceausescu. A Study in Political Leadership, Boulder, Lynne Rienner, 1989, p. 16, unde se citeaza din G. D. Jackson, Comintern and Peasant in Eastern Europe, 1919-1930, New York, Columbia University Press, 1966, p. 254.
7 Nici macar documentele cheie ale partidului nu erau scrise in limba romana, ci in germana sau rusa, ca de pilda “autocritica” lui Marcel Pauker pusa la dispozitia Comitetului Central al partidului in mai 1932: vezi Lichidarea lui Marcel Pauker, editor G. Bratescu, Univers Enciclopedic, 1995, pp. 304-306.
8 Potrivit unei scrisori autobiografice redactate de catre Stefanov, acesta a fost numit secretar general al partidului in 1935.
9 Asa cum subliniaza M. Shafir, op. cit., p. 26, unii dintre fruntasii comunisti erau de doua ori “patati”, fiind, in cazul lui Chisinevski si Rautu, nu doar evrei ci si basarabeni pe deasupra.
10 M. Shafir, op. cit., p. 26.
11 Componenta numerica a PCR intre 1925 – 1937 a fost urmatoarea:
1925 – 1.661; 1926 – 1.500; 1927 – 300; 1928 – 500; 1929 – 461; 1930 – 700; 1937 – 1.635.
Componenta partidului, potrivit afilierii pe baze etnice era in anul 1933 urmatoarea: maghiari – 400, romani – 375, evrei – 300, bulgari – 140, rusi – 100, basarabeni – 70, ucrainieni – 70, altii – 170 (Dosarele Cominternului – Centrul Rus pentru Pastrarea si Studierea Documentelor de Istorie Contemporana, fond 495, opis 25, dosar 744; pentru informatie ii sunt recunoscator prof. Ioan Chiper).)
