Gelu Ionescu, Copacul din campie

Fara indoiala, scrierile memorialistice au devenit si in literatura romana un gen privilegiat de toata lumea, scriitori, public si editori. Absent cu desavarsire in deceniile comuniste din motive lesne de inteles sau travestit in romane cu caracter autobiografic (la Zaharia Stancu sau la Marin Preda), ori cultivat doar in exil (Paul Goma, Ion Ioanid, printre altii), el a cunoscut o adevarata inflorire in tara in anii de dupa caderea regimului comunist, prin contributii venite din partea tuturor generatiilor si a unor autori ce exprima tendinte dintre cele mai diverse. Iata doar cateva nume de asemenea autori de jurnale, ori de lucrari cu continut explicit memorialistic, luate la intamplare, asa cum ne vin in minte: N. Steinhardt, Monica Lovinescu, Nicolae Balota, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Stelian Tanase, Mihai Ghiviriga, Mircea Zaciu, Ion Ianosi, Nina Cassian, Cristian Badalita…
Si, desigur, si Gelu Ionescu, prin Copacul din cimpie. Cu aceasta carte, publicata la Polirom in 2003 si reluata, cu modificari, in 2006, sub titlul Covorul cu scorpioni, universitarul Gelu Ionescu asterne bilantul unei vieti care, pe durata a mai putin de sapte decenii, a fost marcata de trei epoci istorice, definite una in raport cu alta prin opozitie si ruperea continuitatii. Este, mai intai, perioada de pana la instalarea comunismului – copilaria (autorul s-a nascut in 1937), – apoi lunga si exasperanta paranteza comunista, de care Gelu Ionescu s-a despartit, prin autoexilare, in 1982, si, in sfarsit, anii zisi de tranzitie de dupa caderea comunismului in 1989. Cartea sa reprezinta un ansamblu de scrieri diverse: jurnalul sau mai curand autobiografia din prima sectiune, Partea si intregul, patru convorbiri cu critici si ziaristi din perioada postcomunista, doua eseuri despre memorialistica prietenilor sai Mircea Zaciu, Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, un text polemic scris in apararea lui Tudor Vianu, doua scrisori lirice trimise din emigratie lui Ion Vartic si doua eseuri despre Eminescu si Caragiale. Continutul acesta aparent eclectic se ordoneaza, dupa lectura, in mintea cititorului aidoma piliturii de fier intr-un camp magnetic. Vrem sa spunem prin aceasta ca si in scrierile declarat memorialistice, acolo unde functioneaza asa-numitul “pact autobiografic” – despre care cel dintai a vorbit Philippe Lejeune intr-o carte celebra in 1975 – , si in celelalte, in care Gelu Ionescu abordeaza subiecte indepartate de existenta sa particulara – eseurile despre Eminescu si Caragiale, de exemplu, – vocea auctoriala, mereu identica si implicata cu pasiune, transforma totul in marturii sensibile, calde, ca si cum ar fi vorba de notatii dintr-un jurnal. Tonul este dat de evocarea primei intalniri a autorului cu istoria, in copilarie, la sase ani, cand aude vorbindu-se in familie despre “ruperea frontului” la Stalingrad. Stirea, care va fi repede confirmata, pare sa prevesteasca schimbari dramatice, a caror iminenta va creste odata cu inceputul ofensivei sovietice. Partea si intregul este nararea acestor schimbari si apoi a consecintelor lor asupra unei familii linistite, apolitice de mosieri, cu viata, rosturile si bunastarea definitiv ruinate. Sunt schimbari care vor determina, evident, si destinul autorului. Gelu Ionescu evoca si el, la randul lui, experiente penibile din adolescenta si tinerete, sistemul oficial de indoctrinare comunista, climatul inabusitor de persecutie si duplicitate, impactul catastrofal al tezelor ceausiste din 1971 asupra culturii, revolta spiritelor libere si deschise, a unora dintre prietenii sai cei mai buni, care vor alege calea exilului. Ii va urma si el, dupa indelungi ezitari, in 1982, va fi angajat la postul de radio Europa Libera, unde va lucra doisprezece ani in cadrul emisiunilor Perspective europene si Actualitatea romaneasca. Dupa mutarea redactiei, in 1994, la Praga, urmatorii sapte ani pana la pensionare ii va petrece ca lector de limba si literatura romana la Universitatea din Heidelberg.
Etapele acestui parcurs revin in treacat si in multe dintre celelalte scrieri inserate in volum. Ca si amintirile sale, adevarate “exercitii de admiratie” in nuce despre prietenii cei mai apropiati, Matei Calinescu, Ion Vianu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Roger Campeanu, Radu Cosasu, Mircea Martin. Ori despre Eugen Ionescu, pentru care Gelu Ionescu – presupus de unii, fara temei, drept nepot al dramaturgului – a nutrit un adevarat cult. (Gelu Ionescu este si autorul unei carti despre Eugen Ionescu, Anatomia unei negatii, care nu a putut fi publicata decat in 1991, la aproape douazeci de ani de la scrierea ei!)
Extrem de interesante sunt paginile in care este descrisa viata, activitatea, eforturile, izbanzile, iluziile si deziluziile celor care lucrau la postul de radio Europa Libera. Gasim in ele portrete memorabile, observatii fine, judecati nuantate – dar nu lipsite de severitate, cand se impune – precum si numeroase detalii, precizari si clarificari de o pretioasa valoare documentara. Scenele sunt vii, autorul are, s-ar spune, si voluptati si condei de romancier, cand nu este un cronicar dezabuzat si satiric (evocand, de exemplu, cu tristete si revolta greu stapanita solemnitatea ridicola, scortosenia ipocrita a unor insi care au tinut sa fie de fata la inmormantarea lui Eugen Ionescu).
Una dintre trasaturile fundamentale si cele mai atragatoare ale scriiturii lui Gelu Ionescu este echilibrul. Autorul vede totul – prietenii, relatiile sale cu ei sau cu alti insi mai mult sau mai putin stimabili, situatiile conflictuale, disputele de idei, judecatile pripite sau abuziv generalizatoare – sub semnul unei moderatii, al unei intelepciuni care evita de fiecare data alunecarea in extreme. Chiar si atunci cand polemizeaza cu pasiune, cand, de exemplu, isi apara mentorul din timpul studentiei sale, profesorul Tudor Vianu, de acuzatiile – nedrepte prin exagerarea lor – care faceau din el un profitor al regimului comunist, tonul lui nu depaseste cumpatarea unei argumentatii elegante, lipsite de imprecatii si de minimalizare a adversarilor. Si, cu siguranta, tot datorita acestei intelepciuni, semn al unei culturi organice si profunde ce n-are nevoie sa se drapeze in trufie si aparente, Gelu Ionescu nu ezita nici o clipa si in niciuna dintre paginile unde vorbeste despre sine si despre reusitele sale sa se refere cu gratitudine la cei care l-au ajutat, de la Roger Cimpeanu si Florin Mugur la Vlad Georgescu, care i-a dat sansa sa lucreze la Europa Libera sau la profesorul Klaus Heitmann, care i-a oferit lectoratul de limba romana la Heidelberg. Si nici, de asemenea, sa-si consemneze in treacat, dar cu o franchete si o modestie rarissime la intelighentia romaneasca din tara si de pretutindeni, unele handicapuri (necunoasterea temeinica a limbii gemane ori dificultatile de a scrie literatura in frantuzeste).
Sa spunem doar ca aceasta carte de memorii si eseuri scrise de Gelu Ionescu este memorabila si exemplara si din acest punct de vedere, al modestiei unui om de aleasa superioritate.