(Continuare din numarul din 20 ianuarie)
2. Partidul Comunist din Romania, sectie a Internationalei Comuniste (1930 – 1944)
Romania in care opera acum Partidul Comunist Roman era radical diferita de Romania epocii in care socialismul isi facuse simtita aparitia. Drept urmare a participarii ei la primul razboi mondial, tara isi marise teritoriul mai mult de doua ori, iar populatia ei crescuse de la 7,5 milioane la peste 17 milioane de locuitori. Romania Mare avea in componenta ei teritorii ce fusesera sub dominatia Rusiei, Ungariei si Bulgariei, ceea ce i-a adus doi vecini neimpacati cu pierderile suferite si tintind catre revizuirea tratatelor care le-au legalizat, si un al treilea, Uniunea Sovietica, ce refuza, la randul sau, sa recunoasca pierderea Basarabiei. Prin aceste adaugiri teritoriale, noua Romanie cuprindea minoritati ce insumau 29 % din populatie. Politica centralizatoare a guvernelor din anii ‘20 n-a facut nimic sau a facut prea putin pentru a le impaca cu noul statut. Atat inainte, cat si dupa razboi, evreii – in marea lor majoritate concentrati in Moldova si a caror sosire aici se datora adeseori constrangerilor din Rusia si Ucraina, – erau considerati, in general, mai ales printre tarani, drept “rusi”. Imigrantii safarzi din sud, stabiliti in mare parte in Muntenia, nu erau priviti cu atatea resentimente si, intr-adevar, s-au integrat mai bine, mai ales in finante si industrie.
Dezvoltarea industriala se limita la o axa vest-est, de la Timisoara la Brasov in Transilvania, si o axa nord-sud, de la Sighisoara in Transilvania la Ploiesti si Bucuresti, in Muntenia. Acest lucru facea din Romania o tara eminamente agrara, cu mari discrepante intre sat si oras. Potrivit recensamantului din 1930, 80% din populatia de 18 milioane a tarii traia de pe urma pamantului la sate, avand parte de servicii de transport si de comunicatii proaste. Numai un numar mic de sate aveau apa curenta sau electricitate, asistenta sanitara era primitiva, in special in regiunile mai inapoiate ale Moldovei si Basarabiei, iar in astfel de conditii nu este surprinza tor ca mortalitatea infantila atingea unul din cele mai inalte nivele din Europa Rasariteana.
Aceste probleme erau de o complexitate care ar fi pus la incercare guvernul cel mai clarvazator si cele mai intreprinzatoare cadre ale administratiei. In perioada interbelica, Romania nu avea parte nici de un asemenea guvern, nici de asemenea cadre. Cea mai mare discrepanta, dintr-un punct de vedere occidental, era prapastia dintre vorbe si fapte. In spatele fatadei unor institutii politice copiate dupa cele din Apus, practica guvernarii era subordonata clientelismului si intereselor inguste. Conform Constitutiei din 1923, Regele avea puterea sa dizolve parlamentul si sa numeasca un nou guvern. Acest guvern era insarcinat sa obtina un mandat popular prin organizarea alegerilor, a caror desfasurare era incredintata prefectilor de judete. Noul guvern numea, invariabil, noi prefecti pentru a asigura rezultatele dorite. Exista parerea, general impartasita, ca singurele alegeri nefalsificate au fost cele din 1928. Coruptia institutionalizata se regasea in diversitatea cazurilor individuale. Regimul spoliator patronat de domnitorii nepamanteni in Tara Romaneasca si in Moldova, in secolul al XVIII-lea si la inceputul secolului al XIX-lea, a contribuit, in randurile elitei dominante, la formarea unui mod de gandire in care rapacitatea era dovada de abilitate si istetime, ceea ce a facut ca principiile sa decada pe scara larga. Acest mod de gandire fusese asimilat de catre clasa mijlocie, de birocrati, mica numericeste, care miza pe venituri nelegale, sub forma de mita, pentru a-si suplimenta salariile proaste. Nu exista o clasa mijlocie autohtona care sa actioneze in domeniul economic pentru a reafirma elita, iar aceasta pentru ca negotul cazuse pe scara larga in mainile evreilor, privati in mare masura de drepturi, care nu puteau intra in serviciul public.
Idealismul era dispretul, iar cei care il cautau, tinerii, erau atrasi de singurele partide ce pareau ca aveau ceva de oferit, si anume cele de dreapta. Cu toate ca imediat dupa razboi a fost realizata o ampla reforma agrara, multi tarani nu-si puteau permite sa faca imprumuturile necesare pentru a-si cumpara masini agricole. Criza economica din anii ’30 a inaugurat un deceniu de instabilitate, in care xenofobia taranimii saracite a fost exploatata de miscarile de dreapta, in special de catre Garda de Fier, si a fost indreptata impotriva evreilor. Dezamagirea provocata de neputinta guvernarii parlamentare de a solutiona problemele economice a facut sa sporeasca sprijinul acordat Garzii, care promitea o regenerare spirituala si un program de combatere a “iudeo-bolsevismului”.
In ciuda proscrieri sale, Partidul Comunist a raspuns acestei situatii activand pe frontul muncitoresc. A organizat o seama de greve, una dintre acestea aducand in prim plan un ceferist care, dupa impunerea dominatiei comuniste in Romania, va deveni conducatorul tarii. Gheorghe Gheorghiu constituia oarecum o raritate printre membrii Partidului Comunist, fiind roman si provenind din clasa muncitoare (tatal sau era muncitor manual). Golurile sale sub raportul instructiei sistematice l-au separat de intelectualii din partid, precum sotii Pauker si Patrascanu, si chiar de prietenul sau apropiat de mai tarziu, Emil Bodnaras, care absolvise o scoala romaneasca de ofiteri. Gheorghiu s-a nascut la Barlad, in Moldova, la 8 noiembrie 1901. La varsta de 11 ani, parintii sai, Tanase si Ana, l-au trimis sa lucreze ca hamal in portul dunarean Galati. A reusit sa termine patru clase primare si trei industriale, calificandu-se in meseria de electrician. Potrivit unei surse, a schimbat mai multe locuri de munca; in Piatra Neamt si Moinesti: o fabrica de cherestea, una de textile si o dogarie. Din 1919 pana in 1921, a lucrat ca electrician la Campina, intorcandu-se apoi la Galati, unde s-a angajat ca electrician la Atelierele CFR. Intre 1923 si 1925 si-a efectuat serviciul militar, fiind promovat la gradul de sergent. In 1927, s-a insurat cu Maria Alexe, a fata de negustor din partea locului. Au avut impreuna doua fete. Acuzat de “agitatie comunista“, la 15 august 1931 Gheorghiu a fost transferat de la Atelierele CFR Galati la Atelierele CFR Dej, de unde porecla ulterioara. S-au vehiculat mai multe date in legatura cu apropierea lui Dej de partidul comunist – 1928, 1930, 1932. Ca angajati ai statului, ceferistii nu aveau dreptul la greva si aceasta n-a facut decat sa le sporeasca nemultumirea. Gheorghiu-Dej a imbratisat revendicarile colegilor sai, iar la 20 martie 1932 a participat la o adunare nationala a ceferistilor, la Bucuresti, fiind ales in Comitetul Central de Actiune. La 2 februarie 1933, ceferistii de la Atelierele Grivita din Bucuresti au organizat o greva, intrucat guvernul nu a respectat intelegerile anterioare privitoare la conditiile de munca. Greva s-a intins, cuprinzand si ceferistii din Cluj si Iasi. Dej si alti membri ai Comitetului au fost arestati la 15 februarie. A doua zi, la Atelierele CFR Grivita s-au produs ciocniri violente intre muncitori si politie, in urma carora au fost ucisi cativa muncitori. Cu toate ca se afla in inchisoare in timpul acestor tulburari, Dej a fost pus sub acuzatie ca unul dintre instigatori, alaturi de Constantin Doncea, Chivu Stoica, Dumitru Petrescu, Ilie Pintilie, Gheorghe Vasilichi si peste o suta de alti “agitatori”. La 19 august 1933, a fost condamnat la 12 ani de munca silnica 12. Sotia sa divortase de el cu un an in urma si s-a maritat cu un politist.
Dej a fost trimis la inchisoarea Doftana, langa Campina, unde, in 1936, i sau alaturat si alti comunisti condamnati la inchisoare, in urma unei decizii a autoritatilor de a-i incarcera pe toti la un loc. Daca scopul autoritatilor a fost acela de a-i supraveghea mai bine, greseala a fost imensa, dupa cum arata un raport al politiei din septembrie 1936: “La Doftana, comunistii, desi izolati in celulele lor, duc o activitate politica…, tin zilnic conferinte… si discuta subiecte de agitatie comunista… Detinutii sunt organizati intr-un colectiv, care ii include pe toti detinutii comunisti… In plus, exista un grup comunist… care conduce colectivul”13. Detinerea sa in inchisoarea Doftana, greva de la Atelierele Grivita si lovitura de stat de la 23 august au beneficiat de un loc aparte in cariera lui Gheorghiu-Dej, asa cum a fost prezentata de istoriografia comunista postbelica. Aceste momente au continuat sa se bucure de un statut mitic in analele miscarii comuniste alcatuite sub domnia lui Nicolae Ceausescu, care la randul sau executase la Doftana o condamnare de doi ani, intre 1936 si 1938, pentru agitatie comunista. Experienta din inchisoare a comunistilor, la Doftana, era prezentata ca parte integranta a luptei de clasa dintre proletariat, pe de-o parte, si burghezie si mosierime, pe de alta parte, afirmandu-se ca acestea din urma, confruntate cu perspectiva unei infrangeri, au recurs la o legislatie “de natura represiva“ pentru a inabusi cresterea “miscarii revolutionare a proletariatului”. Conditiile in care au fost detinuti comunistii la Doftana, pretindea un istoric al partidului, au dezvaluit “scopul premeditat de a-i distruge fizic si moral prin folosirea presiunilor, a sistemului celular, a batailor si infometarii”14.
O condamnare atat de categorica nu este sprijinita de marturii sigure. Daca in celulele de izolare detinutii stateau uneori in totala bezna si in deplina izolare, colegii lor din restul celulelor puteau comunica in voie unii cu altii. Detinutilor de la Doftana le era permis sa primeasca vizite, pachete cu alimente, bani si ziare, reviste si carti15. Se putea strecura si corespondenta, iar acest lucru i-a permis lui Gheorghiu-Dej sa ramana in legatura cu conducerea partidului, fiind cooptat in lipsa in Comitetul Central, in 1935. Data fiind apartenenta sa etnica si sociala, Dej era, alaturi de Ilie Pintilie, ceferist de la Iasi, un caz rar printre membrii Comitetului Central. Spre deosebire de Constantin Parvulescu, Iosif Chisinevschi, Petre Borila si Gheorghe Stoica, dintre comunistii romani, sau Klement Gottwald, Erno Gere, Boleslaw Bierut sau Iosif Broz Tito, apartinand altor partide comuniste esteuropene, Dej nu a studiat la scoala Cominternului de la Moscova.
La Doftana, tinerii comunisti isi indreptau privirea catre Gheorghiu-Dej spre a fi condusi, ceea ce el a si facut. Isi cultiva o imagine paterna, ceilalti adresandu-i-se cu apelativul “Batranul”, cu toate ca era doar trecut de treizeci de ani. Printre acestia se numarau Gheorghe Apostol, Nicolae Ceausescu, Alexandru Draghici si Alexandru Moghioros, care aveau sa fie promovati, cu totii, dupa 1944, in functii inalte de partid si de stat, ca locotenenti de incredere ai lui Gheorghiu-Dej. Alaturi de acest grup de tineri activisti, el a mai adus cativa prieteni, care erau toti agenti sovietici: Pintilie Bodnarenko, Vasile Bucikov, Petea Goncearuk, Serghei Nikonov si Misa Posteuca. De la cel din urma a invatat Dej rusa lui stalcita.
Cu toate acestea, inchisoarea nu era locul prea prielnic din care Gheorghiu-Dej sa-si poata transforma autoritatea in actiune efectiva. Aceasta il despartea de Comintern si insemna ca nu a trecut prin mainile instructorilor acestuia, la Moscova sau in alta parte. Acest lucru l-a deosebit de ceilalti din Partidul Comunist Roman, care l-au prezentat lui Stalin ca pe un necunoscut.
Contrariul era insa valabil pentru o personalitate care avea sa devina principalul rival al lui Gheorghiu-Dej dupa 1944. Ana Pauker sa nascut la 1/13 decembrie 1893, in satul Codaesti din Moldova, intr-o familie din clasa mijlocie, numita Rabinsohn. Tatal ei era haham si profesor de ebraica la o scoala din localitate. La inceputul secolului XX, familia Rabinsohn s-a mutat la Bucuresti. Detaliile tineretii si educatiei Anei sunt sumare si in mare parte anecdotice, iar prima mentiune despre activitatea ei profesionala este in legatura cu postul de invatatoare la o scoala primara evreiasca din Bucuresti16. Curand dupa aceea, in septembrie 1915, s-a alaturat miscarii socialiste. Potrivit unei brosuri autobiografice, tiparita in 1951, Ana a ajutat la raspandirea literaturii publicate de Partidul Social Democrat.
(12 Mircea Chiritoiu, Radiografia unui stalinist, in “Dosarele istoriei”, nr. 3(8), 1997, pp. 4-4 si Mary Ellen Fischer, Nicolae Ceausescu, A Study in Political Leadership. Boulde, Lynne
Rinnier, 1989, p. 23. Printre cei arestati o data cu Dej au fost Constantin Agiu, eliberat curand dupa aceea, Vasile Bagu, Constantin Doncea (alias Victor Pandelescu), Dumitru Petrescu,
Chivu Stoica si Gheorghe Vasilichi. In 1938, Agiu a fost arestat din nou si a fost intemnitat timp de sase luni la Doftana.
13 Ibidem.
14 Olimpiu Matichescu, Doftana. Simbol al eroismului revolutionar, Bucuresti Editura Politica, 1979, pp. 12-13.
15 Interviul luat de autor lui Gheorghe Apostol, 7 mai 1990.
16 Pentru o relatare in mare parte anecdotica cu privire la originea Anei Pauker, vezi Marius Mircu, Dosar Ana Pauker, Bucuresti, Editura Gutenberg, 1991, pp. 12-23. O alta sursa o plaseaza in Buhusi, oras din nordul Moldovei ca invatatoare (Corneliu Coposu, Dialoguri cu Vartan Arachelian, Bucuresti, Editura Anastasia, 1992, p. 63).
