Theodor Cristian Popescu este o prezenta ce nu poate trece neobservata. Are o fata care degaja vioiciune si tinerete, expresie ce contrasteaza puternic cu parul complet alb. Contrar multor oameni de teatru, atitudinea sa este de un firesc cuceritor. Ideile si le expune cursiv, sincer si direct, fara afectare. Cu alte cuvinte, copilul cu parul alb al Thaliei stie ce vrea si ce poate si mai stie sa transpuna visele in realitate si realitatea in vise. A venit in Canada impreuna cu sotia sa, actrita Cristina Toma; impreuna au infiintat Compania de teatru Theodor Cristian Popescu. Intrarea in peisajul teatral montrealez a fost una de succes. Piesa >Visage de feu> de Marius von Mayenburg, montata pe scena teatrului Prospero, a fost considerata drept una din cele mai bune productii ale anului 2005, primind o dubla nominalizare la “Soirée des Masques”. Considerat de critica montrealeza ca “o voce atipica”, regizorul a pus in scena recent piesa dramaturgului german Roland Schimmelpfennig, >Une nuit arabe>, pe care o puteti vedea pana pe 24 februarie pe scena teatrului montrealez Quat’Sous. Din distributie face parte si Cristina Toma, care interpreteaza rolul Fatimei Mansour. Piesa exploreaza visele nocturne a cinci locatari anonimi, intr-un bloc in care apa a incetat sa mai curga. Actorii quebequezi isi indeplinesc datoria fata de personaje cu multa tehnica si putina emotie. Scenografia este inspirata, iar regia serveste in mod deplin textul.
Theodor Cristian Popescu, ati venit in Canada in 2003. Ce v-a facut sa alegeti Montréalul?
L-am ales printr-un hazard. Cand am decis sa incercam Canada veneam din Statele Unite si am vrut sa ne stabilim la Toronto. Dar tocmai atunci incepea, la Montréal, Festivalul de Teatru International, asa ca am venit sa vedem spectacolele si ni s-a parut un oras mai propice pentru un alt inceput, mai aproape de gustul nostru. E inca un oras mare care n-a devenit prea scump, nu stiu cat o sa mai reziste, dar se poate trai aici. Subventiile guvernamentale vin destul de corect, le-am primit de la inceput si am putut sa facem o companie; acum deja suntem la al treilea spectacol. Compania sunt eu si Cristina.
Theodor Cristian Popescu
La 21 de ani ati inceput sa studiati regia la Facultatea de Arta Teatrala si Cinematografie Bucuresti, apoi ati montat pe scenele mari din tara. Cat de diferit vi se pare teatrul romanesc de cel montrealez?
Au structuri foarte diferite. Dupa experientele mele in Romania, Marea Britanie si Canada pot spune ca, pe de-o parte, suntem acelasi trib, iar pe de alta, teatrul este arta cea mai legata de identitatea nationala. Lumea vrea sa-si vada, sa-si recunoasca personajele, eroii, este o arta specifica locului unde se desfasoara. In Québec, ea prinde pe de o parte specificul unei regiuni care se imagineaza o tara si care incearca sa-si intoarca privirile spre ea insasi si sa se inteleaga si pe de alta parte este o arta deschisa spre lume. Eu ma plasez in deschiderea spre lume. Propunerile pe care le-am facut aici sunt piese noi, necunoscute, niciodata jucate la Montréal. Mastodontii teatrului romanesc, vechile institutii nu se pot adapta la o realitate care este mult mai vioaie si care se misca mult mai repede. In teatrul romanesc acum coexista doua tipuri de institutie; au aparut companiile independente, din ce in ce mai multe, fiindca absolventii nu au unde se angaja. Rezultatul este ca au inceput sa faca teatru prin cluburi si baruri, ceea ce e un fenomen foarte viu. Teatrele de stat au ramas aceleasi institutii putin sclerozate, in care lumea este angajata pe viata.
Pretutindeni a supravietui ca actor sau ca regizor presupune o lupta destul de dura.
Da, e foarte greu sa traiesti din asta, cu exceptia celor care sunt foarte vizibili si o duc foarte bine. Nicaieri nu se plateste extraordinar in teatru. Am prieteni actori la Londra, care traiesc tot in garsoniere si umbla cu bicicleta.
Trebuie sa existe si compensatii. Care sunt compensatiile regizorului Cristi Popescu?
Totdeauna mi-am dorit sa devin regizor, sa-mi practic meseria si consider asta un privilegiu, nu ma compar in bunuri materiale cu alte profesii si nici cu alti colegi de-ai mei.
Cum vedeti rolul si evolutia teatrului la inceput de secol XXl ?
Ma intreb foarte mult daca nu este o arta oarecum depasita. Fiind o arta de sinteza, este mereu in urma inovatiilor pe care le foloseste literatura, pictura, muzica. Aproape niciodata nu este o arta de avangarda; el asteapta, in general, ca celelalte sa descopere ceva si atunci incearca si el sa le prinda din urma. Acum se scrie foarte multa secventa de film; inclusiv >O noapte araba> are o anume componenta foarte cinematografica. S-ar putea sa fie o arta care dispare sau care se transforma, cert e ca nu mai e o arta populara. Asta e! Lucrul acesta se vede foarte clar mai ales in tarile europene, care au construit teatre foarte mari si in care teatrul s-a mutat intr-un studio. Aici el se face direct in sali mici, cu exceptia Broadway-ului. Deocamdata vad ca simtim in continuare dorinta de a fi impreuna in acelasi spatiu si atata vreme cat simtim nevoia asta o sa fie mereu public si actori.
