(Continuare din numarul din 24 februarie)
3. Lovitura de stat de la 23 august 1944 si drumul catre putere al Partidului Comunist Roman
Aveau sa fie curand spulberate orice sperante pe care le-ar fi nutrit poporul roman de pe urma Declaratiei asupra Europei Eliberate, adoptata la Conferinta de la Ialta: ca “drepturile suverane si autoguvernarea” vor fi restituite “acelor popoare care au fost lipsite cu forta de ele”. Garzile Patriotice practicau banditismul organizat in sprijinul comitetelor Frontului National Democrat , a caror putere asupra catorva fabrici-cheie bucurestene era amenintata de muncitorii ce nu faceau parte din FND. Aceasta campanie de violente, de inspiratie comunista, a pornit de la
Arsenalul Armatei, la inceputul lunii februarie, si s-a raspandit la Monitorul Oficial si la Fabrica Stela, unde comitetele FND au fost date afara. La alegerile sindicale de la atelierele Arsenalul Armatei, doar 14 din cei 600 de muncitori au votat candidatii comunisti, iar 180 au votat lista celor fara apartenenta de partid (restul s-au abtinut). La 6 februarie, 60 de membri ai Garzilor Patriotice si doi soldati NKGB s-au deplasat cu masina la Arsenalul Armatei, iau batut pe cei care votasera lista cu independenti si au luat cu ei 11 muncitori, pe care i-au dus la comandamentul NKGB. La 19 februarie, 3.600 din cei 5.500 de angajati ai uzinelor de otel si armament Malaxa din Bucuresti au semnat o rezolutie cerand demisia comitetului FND, in frunte cu Vasile Mauriciu, fost membru al Garzii de Fier. Votarea rezolutiei a fost intrerupta a doua zi, atunci cand comitetul FND i-a chemat la fabrica pe ceferisti si setebisti* in apararea lui. A inceput o lupta intre muncitorii de la Malaxa si cei veniti din afara, in cursul careia au fost ucisi mai multi muncitori, iar liderul sindical comunist Gheorghe Apostol a fost ranit. Dupa incaierare, toti care, potrivit legitimatiilor de identitate, participasera la vot au fost arestati si dusi la sediile FND49.
Mistificarile mergeau mana in mana cu violentele corporale. “Scanteia” il acuza pe Radescu ca incerca sa starneasca un razboi civil; atacurile acestui ziar au fost reluate de “Graiul Nou”, organul Armatei Rosii din Romania, si de “Pravda”. Anatoli Pavlov, reprezentantul politic sovietic in Comisia Aliata de Control, a continuat acest scenariu, instiintandu-l pe reprezentantul american in Comisie ca daca guvernul Radescu “nu scapa de… elementele fasciste…s-ar putea ca oamenii insisi sa ia masuri necesare de corectare a acestei situatii”50. Lucrurile au atins punctul critic la 24 februarie. La sfarsitul unei mari demonstratii a FND, multimea s-a deplasat in Piata Palatului, in fata Ministerului de Interne, acolo unde isi avea Radescu cabinetul. S-au tras focuri de arma si au fost ucise cateva persoane. La ordinele lui Radescu, trupele romane ce pazeau cladirea au tras in aer pentru a dispersa multimea. Dupa cum relateaza istoricul american Henry Roberts: “am urmarit procesiunea sI ma aflam in multime la nu mai mult de 15 metri de locul unde au fost trase primele focuri. Totusi nici atunci, nici dupa aceea nu am reusit sa descopar ce se intamplase in realitate. Stiu ca guvernul ordonase ca trupele sa nu se afle in acea zi in strada, pentru a evita incitarea unor tulburari. Multimea se indrepta intr-adevar catre cladirea Ministerului de Interne, cu toate ca dadea putine semne cu privire la directia in care o lua. Primele focuri au fost trase dintr-o camaruta si de undeva din multime, dar nu stiu de catre cine si in ce scop51.
Ceea ce s-a stabilit cu claritate mai tarziu de catre o comisie mixta romano-rusa de medici a fost faptul ca gloantele extrase din trupurile victimelor nu erau de un calibru folosit de armata romana, dar aceste constatari au venit prea tarziu pentru Radescu. Incapabil sa-si stapaneasca mania fata de aceasta provocare, primul ministru s-a adresat natiunii prin radio si i-a denuntat pe liderii comunisti Ana Pauker si Vasile Luca, numindu-i “hiene” si “straini fara neam si Dumnezeu”, o referire la ateismul si la originile lor neromanesti52. In momentul acela au intervenit rusii. A.I. Vasinski, adjunctul ministrului de Externe rus, a sosit pe neasteptate la Bucuresti la 27 februarie si s-a dus direct la Palat pentru a cere inlocuirea lui Radescu. Regele Mihai a ezitat si i-a spus rusului ca trebuie respectate procedurile constitutionale. A doua zi dupa-amiaza, Vasinski a revenit si a cerut sa i se spuna ce masura luase Regele. Atunci cand acesta l-a anuntat din nou ca trebuie sa se consulte cu liderii politici, ministrul adjunct de Externe sovietic si-a zbierat nemultumirea si a dat Regelui un ragaz pana la orele 18 pentru a anunta demiterea lui Radescu. Sub intimidare, Regele a consimtit.
Regele Mihai s-a adresat reprezentantilor britanic si american pentru a le cere ajutorul si sfatul, dar in ciuda protestelor occidentale inaintate la Bucuresti si la Moscova cu privire la comportarea lui Vasinski, acesta din urma a continuat sa forteze nota. “Toate fortele cu adevarat democratice din Romania trebuie reprezentate in Guvern si doar un astfel de guvern va fi capabil sa asigure ordinea si pacea in Romania, care se afla in spatele frontului Armatei Rosii, asigurand in acelasi timp indeplinirea onorabila si scrupuloasa a conditiilor Armistitiului”53. Presiunile militare s-au adaugat celor politice. La 28 februarie, generalul-colonel Ivan Susaikov, loctiitorul comandantului Grupului de Armate Sud, l-a inlocuit pe generalul-locotenent V. Vinogradov in functia de vicepresedinte al Comisiei Aliate de Control 54. Fara sa-si consulte colegii britanic si american, acesta a ordonat ca unele unitati romane stationate in Bucuresti si in afara orasului sa fie trimise pe front, iar altele sa fie desfiintate. Locul acestora a fost luat de tancurile si trupele sovietice, care au ocupat Prefectura Politiei, Posta Centrala si Marele Stat Major Roman. Doua grupuri de aviatie de bombardament si doua escadrile de vanatoare cu baza in capitala au fost desfiintate, iar restul fortelor aeriene romane au fost consemnate la sol. Sute de politisti in civil si in uniforma au fost concediati, iar trupele sovietice patrulau pe strazile Bucurestiului, controland actele pietonilor, ale soferilor si vehiculelor lor, si se foloseau de acest prilej pentru a rechizitiona dupa pofta vehicule romanesti.
La 1 martie, Vasinski l-a informat pe Rege ca Petru Groza, adjunctul lui Radescu si candidatul de incredere al rusilor, era “alegerea sovietica“. Regele Mihai, fara tragere de inima, i-a dat cale libera lui Groza sa formeze guvernul, insa liberalii si taranistii au refuzat sa intre intr-un guvern controlat de Frontul National Democrat. Primul cabinet al lui Groza a fost respins de Rege. La 5 martie, Vasinski l-a informat pe Rege, ca daca nu era acceptat un guvern Groza, “nu mai putea raspunde pentru existenta in continuare a Romaniei ca stat independent”55. Temandu-se de o lovitura de stat, regele si-a dat consimtamantul a doua zi dupa-amiaza. Dupa aceea, acapararea comunista a Romaniei a inaintat cu pasi repezi56. *)
Noul guvern Groza era dominat de FND, care detinea paisprezece din cele optsprezece posturi din cabinet. Comunistii controlau ministerele de Interne, Justitie, Razboi si Economie Nationala. Liberalii sI taranistii disidenti detineau celelalte patru portofolii, cel mai notoriu fiind fostul prim-ministru al Regelui Carol II, Gheorghe Tatarescu, candva oponent si acum, sicofant al Uniunii Sovietice, care a devenit viceprim-ministru si ministru de Externe. Teohari Georgescu a fost ridicat la functia de ministru de Interne. Imediat dupa numirea sa, Georgescu a anuntat ca “pentru a-si duce la indeplinire sarcinile… ministrul de Interne trebuie sa se bizuie pe un puternic aparat de politie, epurat de toate elementele fasciste, colaborationiste sau compromise care fusesera pervertite de obiceiuri si practici antidemocratice si venale”57. Din cei 6.300 de angajati ai Ministerului de Interne, existenti la 6 martie 1945, 2.851 au fost trecuti in rezerva si 195 au fost concediati. In locul lor au fost aduse “elemente cinstite, democratice si capabile”58.
* muncitorii de la Societatea de Tramvaie
49 O foaie volanta scoasa de muncitorii de la uzinele Malaxa la 23 februarie scria: “Protestam cat se poate de energic impotriva tacticelor de teroare pe care persoane iresponsabile din afara uzinei le folosesc la Malaxa in sprijinul comitetului de agitatori ticalosi care au fost mentinuti impotriva vointei muncitorilor. Protestam impotriva violentei mercenarilor inarmati care au fost adusi cu camioanele sub indrumarea lui Gheorghiu-Dej, care a ajuns sa impuna vointa unei minoritati disparate ce si-a impuscat proprii sai sprijinitori. Denuntam huliganii care doresc sa opreasca prin foc de arma libera exprimare a vointei muncitorilor. Cerem arestarea bandelor inarmate de suporteri ai FND, care au fost adusi din afara si nu isi au locul printre noi. Cerem arestarea lui Gheorghiu-Dej si a celorlalti agitatori trotkisti. Vrem alegeri libere si vot secret. Vrem sindicate pe profesii si nu hoarde manipulate politic. Cerem ca guvernul sa asigure libertatea si votul secret si sa preintampine teroarea practicata impotriva noastra de catre niste criminali iresponsabili. Vrem munca si ordine. Vrem pace. Jos teroarea din sindicate!”
50 Cartea Alba a Securitatii, vol. 1, Bucuresti, SRI, 1995, p. 122.
51 H.L. Roberts,
52 Textul discursului poate fi gasit in >Viata Politica in documente>, editat de Ioan Scurtu si altii, Bucuresti, Arhivele Statului, 1994, pp. 149-150.
53 Fotocopii Rusia, pachet XIII, document 5, p. 21. Citat in Maria Ignat, “Implicatiile Conventiei de Armistitiu asupra evolutiei vietii politice romanesti”, >6 martie 1945. Inceputurile comunizarii Romaniei>, Editura Enciclopedica, 1995, p. 33.
54 Presedintele nominal, maresalul Rodion Marinovski, in calitate de comandant al Frontului II Ucrainean, era ocupat cu ostilitatile din Ungaria si Cehoslovacia.
55 P.D. Quinlan, op. cit., p. 128.
56 Dupa demiterea sa, Radescu a fost luat sub protectie britanica si a locuit in cladirea legatiei timp de doua saptamani pana cand s-a ajuns la o intelegere intre guvernele britanic si sovietic, prin care cel dintai primea asigurari ca Radescu nu va avea de suferit daca se intoarce acasa. La 11 noiembrie, a primit ordin din partea Ministerului de Interne sa stea acasa, de unde nu s-a miscat pana in primavara anului 1946, cand politia i-a asigurat o masina, un sofer si o garda de corp. Un incident petrecut la 13 mai 1946 l-a convins sa paraseasca Romania cat se poate de curand. In acea zi, aflandu-se la Ateneul Roman din Bucuresti, a fost atacat de un grup de barbati inarmati cu bate, iar el si garda de corp au fost raniti. Fuga sa a fost pregatita de secretarul sau Barbu Niculescu. La 15 iunie, Radescu, impreuna cu secretarul sau si alte persoane, printre care un aviator roman, au decolat de pe aerodromul Cotroceni si au fugit in Cipru. In 1947 s-a stabilit la New York, unde a contribuit la crearea Comitetului National Roman anticomunist, aflat sub patronajul Regelui Mihai. Activitatea acestuia a fost finantata cu cateva milioane de dolari, scoase in secret din Romania in acest scop intre 1945 si 1946. In februarie 1950, Radescu a cerut ca de acesti bani sa se dea socoteala in mod public, insa ceilalti membri ai Comitetului nu au fost de acord, asa ca el a demisionat. A murit la New York la 16 mai 1953. Comitetul, a carui presedintie a fost preluata de Constantin Visoianu, a fost activ pana in 1975 (“Free Romanian Press”, vol. 29, nr. 3, martie 1984).
*) Radescu a fost reinhumat la Bucuresti, in Cimitirul Belu, la 23 noiembrie 2000 (n. ed. 2006).
57 Cartea Alba a Securitatii, vol. 1, Bucuresti, SRI, 1995, p. 92.
58 Ibidem. In iunie 1946, Teohari Georgescu raporta ca personalul Ministerului de Interne sporise la 8.500 persoane, din care 4.084 erau angajate inainte de 23 august 1944.
