In putinul timp ramas inaintea plecarii din Montréal, cu gandul la Anghel, baiatul in varsta de 15 ani lasat acasa, regizoarea Anca Damian ne-a acordat un interviu. Despre participarea la cea de-a 25-a editie a Festivalului International de Film despre Arta (FIFA), desfasurata intre 8-18 martie la Montréal. Deschisa, plina de energie, Anca Damian crede in destinul ei de artist si in faptul ca, in pofida obstacolelor, ceea ce trebuie sa se intample se si intampla. Spirit temerar, pentru unul dintre filmele sale a stat zece zile intr-o inchisoare de maxima siguranta, ca sa se documenteze: in cele din urma, satisfactia unui film bine facut poate compensa multe.
Anca Damian, pasiunea pentru filmul documentar a pornit din perioada adolescentei petrecuta in Clujul natal ?
Trebuie sa recunosc ca destinul a fost generos cu mine, pentru ca m-am nascut la Cluj. Acolo am avut posibilitatea de a merge la Biblioteca Universitara, la Facultatea de Arte Plastice, la un Cineclub… Dupa absolvirea liceului eram extrem de bine pregatita, puteam sa fac aproape orice. Nu cred ca in Bucuresti as fi avut atata timp pentru dezvoltarea mea. Însa dupa examenul dat la Bucuresti am ramas acolo. Motivul e simplu: daca vrei sa faci ceva in cinema trebuie sa locuiesti in Bucuresti. E un oras care te pune la munca. Nu spun ca regret, imi place Bucurestiul.
Ati devenit o prezenta constanta la FIFA. Anul acesta, Romania a fost reprezentata de filmul “Muzeul de la sosea”.
FIFA este unul dintre cele mai renumite festivaluri din lume pe aceasta tematica, a filmului de arta, si intamplarea face ca, din ’99, aproape in fiecare an sa ni se selectioneze cate un film. Consider ca este o mare onoare sa fim prezenti in acest festival, deoarece, dincolo de prestigiul lui, aici vin filme care au bugetul de 400.000 de euro, in vreme ce filmele noastre au un buget maxim de 20.000 euro. Din acest punct de vedere, intram intr-o competitie inegala. Pentru ca productia de documentar, in situatia noastra este, cum sa va spun, un pic in afara timpurilor. Filmul despre Muzeul Taranului Roman, “Muzeul de la sosea”, este un proiect mai vechi, pe care l-am initiat pe vremea in care traia Horia Bernea.
Deci inainte de 2000. L-ati gandit pe o mare perioada de timp?
Nu, insa au fost niste discutii atunci, iar Horia Bernea a murit, dupa cum stiti, total neasteptat. Apoi s-au impotmolit lucrurile in discutiile dintre muzeu si minister, s-au invartit in cerc si necesitatea lui a devenit stringenta anul trecut, cand se implineau 100 de ani de la infiintarea muzeului. Opinia mea a fost ca filmul acesta reprezinta muzeul si ca, pentru cei care-l viziteaza, nu e lipsit de importanta sa aiba un fel de amintire, marturie mai completa despre muzeu si despre cum a fost el gandit de Horia Bernea.
Productia documentarelor romanesti depinde de factorul politic?
Daca prin politica intelegeti finantare, atunci depinde de politica, daca nu va referiti la asta, atunci nu depinde.
Sunteti si producatorul filmului prezentat in festival…
Eu lucrez la Editura Video, care este o institutie subordonata Ministerului Culturii, specializata in realizarea filmelor de arta, din anul 1998. Conform statutului, aceasta institutie este obligata sa nu faca spoturi publicitare. Subiectele sunt diverse, incepand de la scriitori, artisti plastici, continuand cu lucruri inedite. De exemplu, acum am facut un film in Penitenciarul de maxima siguranta Arad.
Care este sistemul de difuzare a documentarului in Romania?
Lucrurile stau destul de stramb in ceea ce priveste difuzarea. Eu va spun despre filmele mele: am reusit sa le vand in Europa si n-au fost difuzate in Romania. Cateva dintre documentarele noastre au fost achizitionate de catre TVR International. Am inteles ca Tudor Giurgiu incearca sa reia sistemul de a achizitiona documentare si de a le difuza, bineinteles tot noaptea, pe TVR sau pe TVR 2. Problema e ca, in Romania, toata lumea vrea sa le difuzeze, dar fara sa plateasca. Sigur ca banii din difuzari sunt foarte putini, asa ca nici macar cei 20.000 de euro nu se pot recupera. Vanzarile din Italia si Olanda pe care le-am facut au acoperit o patrime din costul filmelor.
Care e politica de finantare la nivel national?
Filmul documentar este inclus in Programul de la CNC, dar aici apare o mare problema: numarul filmelor este redus si e foarte greu sa decizi ce sa se faca si ce nu. In clipa in care vine la jurizare un dosar nu stii, conform regulamentului actual al CNC, cine va face filmul. Se poate rata foarte usor un subiect mare. In clipa in care finantezi 2-3 documentare de lungmetraj si tot atatea de scurtmetraj s-a dus bugetul, s-a terminat.
La ce lucrati acum?
Primul film de lungmetraj este deja in productie, l-am gandit timp de doi ani, urmeaza sa filmez la vara. Mi-am dat seama ca nu pot sa fac o pelicula fara bani, numai asa, rugandu-ma de prieteni sa ma ajute. Pana la urma, tot destinul mi-a adus un coproducator finlandez, care a fost incantat de scenariu. Multe lucruri se realizeaza, chiar daca se mai impotmolesc pe drum uneori. Pana la urma, ceea ce trebuie sa se intample se intampla.
Cu ce impresii parasiti Montréalul?
Montréalul e un oras care intotdeauna mi-a placut. Ma simt bine in climatul cultural si uman al orasului; de cand am venit aici prima oara, in 1999, am avut un sentiment de familiaritate. Il consider un climat bun pentru arta si pentru oamenii de arta.
