Gilles Mihalcean este considerat unul dintre cei mai importanti sculptori din Québec. O dovedeste faptul ca, de peste 16 de ani, el primeste subventii federale si provinciale, de la Conseil des arts et des lettres, care ii permit sa se concentreze doar asupra muncii sale de artist, recompensata, de altfel, prin numeroase distinctii si premii. El este autorul monumentului situat in Pointe St-Charles, in amintirea primului cartier industrial al orasului si al altui monument, La Peur, care se gaseste in Place d’Youville, aproape de Muzeul Pointe à Caillère.
Pe Gilles Mihalcean l-am descoperit gratie expozitiei Transgression d’un genre, pe care o are, in prezent, la Musée d’art de Joliette (deschisa pana in 29 aprilie). Un nume romanesc, care nu lasa loc de indoiala, chiar daca datele indicau nasterea sa in Québec, in 1946. Un nume “de artist”, imi va preciza, cateva zile mai tarziu, Gilles Mihalcean, fiindca, in fapt, venind la Montréal, bunicul sau si-a schimbat numele in “Marchand”. Aceasta recuperare a numelui s-a facut “din romantism”, spune artistul, pentru misterul care inconjura radacinile sale romanesti.
In atelierul sculptorului, o fotografie din alt secol il infatiseaza pe strabunicul Vasile Mihalcean, imbracat in portul traditional bucovinean, inconjurat de rude, in tinda casei din Boian (localitate care astazi se afla in Ucraina). Intre Vasile si Gilles se afla doua generatii si un ocean; ceea ce nu impiedica totusi ca stranepotul sa ii mosteneasca talentul si preocuparea pentru sculptura. Vasile Mihalcean a fost autor de obiecte religioase pentru biserici si de busturi, realizand, intre altele, un bust al imparatului Josef al II-lea. Fiul sau bunicul lui Gilles dinspre tata a fugit de razboi, ajungand in 1912, la New York. Reparand masini de cusut a intalnit-o, intr-o fabrica din Lac-St-Jean pe cea care avea sa-i devina sotie. Asa incepe istoria quebecheza a familiei, in care Romania va fi un cuvant din ce in ce mai rar amintit. “Cand a venit bunicul aici, erau putini romani la Montréal. Nu a avut legaturi cu acestia, asa ca, treptat, si-a pierdut cultura. Copiii sai nu au invatat limba romana. Stiu ca, atunci cand a venit in vizita, Vasile Mihalcean a fost dezamagit sa vada ca nu se poate intelege cu nepotii. El nu stia franceza, nu putea vorbi cu nimeni, nu i-a placut. Nici vorba sa se stabileasca aici.” Erau, deja, doua lumi diferite.
Totul incepe cu un “cancer“
Manifestand inca din copilarie un interes evident pentru modelaj, Gilles Mihalcean realizeaza, la 22 de ani, prima sculptura importanta, Le Cancer. Un obiect foarte colorat, in lemn pictat, in care nu este vorba de agonie, ci de un “truc chimique”. O perspectiva inedita, care asociaza cuvantul agresiv unei imagini artistice, de microscop. Cum este perioada in care biologia este importanta si tineretea incurajata, sculptura ii aduce un premiu la Concursul provinciei Québec. Mai mult, este cumparata chiar de Muzeul de arta contemporana din Montréal. Nu trece anul si Gilles Mihalcean este invitat sa tina cursuri la Université Laval, unde va ramane timp de 7 ani. “A fost greu, mai ales in prima perioada”, isi aminteste sculptorul, adaugand ca nu avea metode de predare, pentru ca nu urmase cursuri in domeniu. “E vorba de un specific al culturii nord-americane, mai putin institutionalizate decat in Europa; aici diferenta intre profesionist si autodidact nu e atat de mare. Daca ai participat la cateva expozitii, pregatesti un dosar cu realizarile, adaugi schita unu proiect si ai sanse mari sa primesti o subventie guvernamentala. Asa era inainte; acum lucrurile s-au mai schimbat, pentru ca si numarul artistilor a crescut foarte mult; nu si fondurile.”
“Impotriva sculpturi efemere“
Sculpturile lui Gilles Mihalcean sunt narative: ele “spun” o poveste cu tot atatea variante cati privitori sunt. “In sculptura totul e ascuns”, mesajul ei se dezvaluie treptat, chiar si pentru autor. Autodidactul, spune Gilles Mihalcean, este un om curios, care vrea sa afle si care nu e niciodata sigur pe solutiile gasite. Dar care ajunge, uneori, la lucruri inedite. Asa se explica interesul sculptorului pentru structurile obtinute prin asamblare (“Incerc cate 910 variante, pana cand una se impune”). Eteroclitul obtinut prin combinatiile intre diverse materiale (lemn, piatra, sticla, argila, metal, portelan, beton, rasina etc), ca si referinta la obiectele cotidiene au inscris, in anii ‘80, sculptura lui Gilles Mihalcean in curentul artei postmoderne. Trasatura pe care artistul o accepta, precizand totodata ca el este importiva sculpturii efemere pe care o practica artistii astazi, desi intelege ca este rezultatul firesc al contextului actual: “Sculptura presupune sa ai un atelier si mijloace de lucru, materialele sunt foarte scumpe, oamenii nu cumpara sculpturi. Cu exceptia catorva colectionari de arta, lucrarile mele au fost achizitionate numai de muzee. Am un depozit plin cu lucrari. In anii ‘80, puteam trimite o expozitie intreaga la New York sau in Europa; astazi nu mai e posibil. Se cauta lucrurile mai flexibile, mijloacele de comunicare mai facile.”
Sculpturile lui Gilles Mihalcean au o structura poetica; de altfel, artistul scrie si poezii (sau proza poetica) pe care le asociaza adeseori lucrarilor expuse, in ideea clarificarii, dar si a inmultirii sensurilor. Fiindca arta, spune artistul, nu este altceva decat un mod de a reflecta asupra a tot ce ne inconjoara.
In expozitia de la Muzeul de arta din Joliette, Gilles Mihalcean recupereaza valorile artei religioase quebecheze, desi “catolicismul a fost lasat deoparte de multa vreme”. O expozitie-dialog, o maniera noua de a privi cultura veche quebecheza, gasind corespondente contemporane pentru simboluri consacrate. De unde aceasta preocupare pentru aspecte ale artei religioase? E un mister, spune artistul. E poate felul in care ajunge sa se apropie de arta strabunicului sau.
