Cel mai cunoscut roman din America

Ca este vorba de Europa, Asia sau America, numele lui Mircea Eliade nu are nevoie de nici o prezentare. Pana si in Québec, cand vine vorba de romanii celebri pe plan cultural, Mircea Eliade apare intotdeauna in cap de lista, urmat indeaproape de ceilalti doi mari prieteni ai sai: Emil Cioran si Eugen Ionescu. Si cum sa nu fie astfel cand, spre deosebire de literatii fideli Parisului, Mircea Eliade a ales America drept loc al exilului? O optiune justificata de cautarea de experiente noi sau, poate, a unui loc aflat departe de toate framantarile razboaielor si revolutiilor batranului continent. O socoteala numai in parte adeverita, fiindca, daca oceanul va fi stavila in fata evenimentelor istorice, el nu il va feri pe romanul exilat de umbrele trecutului.
Se implineste, in aceasta primavara, un secol de la nasterea lui Mircea Eliade, aniversare care pune anul 2007 sub semnul sau. Este momentul sa scoatem din rafturi volumele scrise de Eliade, peste 100. Spatiul nu ne permite sa prezentam aceasta uriasa creatie. Sa spunem numai ca, atunci cand viseaza o opera care sa-l reprezinte, Eliade proiecteaza “un fel de jurnal”, care sa cuprinda toate pasiunile sale: “literatura, filosofia, istoria religiilor, orientalistica, mistica, aventura.” (Jurnal, vol. I) Prin urmare, scrierile de natura autobiografica dobandesc functia de unificare a demersului creator, in care stiinta si literatura interfereaza, se substituie si se completeaza in permanenta.
Caracteristic pentru Mircea Eliade este felul in care isi valorifica toate proiectele: nicio idee nu ramane stearpa, nicio notatie nu se pierde, nicio lectura nu este in zadar. Inca din adolescenta, proiectul sau de viata se infatiseaza cu uimitoare precizie: desavarsirea cunoasterii, o permanenta a starii creatoare. Inflexibilitatea cu care isi reduce programul de somn la doar cateva ore pe noapte si duritatea exercitiilor cu care isi antreneaza vointa sunt neobisnuite pentru un adolescent. La varsta la care altii se gandesc la distractie, Mircea Eliade nu are in plan decat munca incrancenata, pentru desavarsirea intelectuala. Apierde timpul e singura sa spaima. La randul ei, viata se cere traita cu intensitate maxima, cu tristetile si bucuriile ei, cu implicari in diverse cauze, alaturi de oameni in care crede, cu iubiri si tradari, cu prietenii de o viata si altele sortite ofilirii; din toate acestea isi trage seva literatura pe care o scrie. O alta sursa a romanelor si nuvelelor sale se afla chiar in stiinta, in acel “nedefinit” care scapa analizelor stiintifice de orice fel.
Literatura va ramane, pana la sfarsit, indeletnicirea sa preferata si una dintre marile suferinte ale lui Mircea Eliade este generata de obstinatia cu care occidentalii vad in el doar specialistul in istoria religiilor. Pana la sfarsit, Eliade isi va scrie proza, ca si jurnalul, in limba romana, desi stapaneste la perfectie mai multe limbi straine: literatura corespunde unei realitati interioare profunde. Mai mult, literatura detine insusiri de ordin cognitiv, naratiunea fiind admisa ca tehnica a stiintei, iar fantezia ca sursa a ei. Spre batranete, cand romanele si nuvelele “au spus tot”, preferinta scriitorului pare sa se indrepte spre operele imperfecte, hibride, tinand “de carnetul de note, de jurnalul intim, dar si de stilul monografiei erudite, al corespondentei, al reflectiei filosofice, al problematicii politico-sociale sau al istoriografiei.” (Memorii, vol. I). Astfel “consolidat” teoretic, jurnalul lui Mircea Eliade e locul unde actul amintirii capata sensul unei experiente de natura religioasa: o regasire a momentelor pierdute, o oprire in loc a clipei. O recuperare a trecutului pierdut odata cu plecarea in exil. “Aici, in Occident scrie Eliade nu sunt decat un fragment.” Orice cunoastere a lui Mircea Eliade incepe, deci, cu lectura acestui jurnalul intim care-i insoteste viata pe tot parcursul ei, cu mici perioade de “stingere” si care e, intre altele, martorul ascensiunii uimitoare a autorului sau spre universalitate.