In aceasta saptamana, Pagini Romanesti implineste o suta de aparitii. Ne-am gandit sa marcam momentul prin marturii ale acelora dintre noi care, intr-un fel sau altul, de-a lungul anilor, ne-am pus amprenta pe ceea ce reprezinta astazi Pagini Romanesti.
In ritmul in care am inceput tiparirea acestei publicatii, o data pe luna, ar fi trebuit sa aniversam o suta de aparitii peste cativa ani. Acum vreo doi ani insa, ne-am fortat norocul si limitele si am vrut sa vedem cum ne sta ca publicatie bilunara, iar din ianuarie anul acesta am facut-o lata de tot, trecand, spre disperarea multora, daca nu a tuturor chiar (redactie, concurenta, clientela si poate chiar si cititori), la aparitii saptamanale. Acum ne-am obisnuit cu totii: Pagini Romanesti apare in fiecare sambata si cred ca abia acum semanam si noi cu o publicatie adevarata.
Nu sunt adeptul festivismelor si al aniversarilor. Nu puteam insa trece peste acest moment important, cred eu ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Din cele cateva idei pe care le-am avut, am ales-o pe aceea prin care echipa Pagini Romanesti sa se prezinte cititorilor nostri.La urma urmei, in spatele fiecarui articol din ziar, a fiecarei virgule, a fiecarei imagini, sta o munca sustinuta si adesea epuizanta facuta de cineva. Pe acest cineva am vrut sa-l cunoasteti in aceste pagini: cine este, de unde vine si ce cauta la Pagini Romanesti.
Iata ce le-am scris eu: “In aceasta saptamana, Pagini Romanesti implineste frumoasa (?) varsta de 100 de numere. Ne-am gandit sa marcam momentul prin doua pagini cu marturii ale acelora dintre noi care, intr-un fel sau altul, si-au pus amprenta pe ceea ce reprezinta astazi Pagini Romanesti. In consecinta, va invitam sa scrieti fiecare dintre voi cate un text intre 230 si maxim 250 de cuvinte despre voi: cine sunteti, ce studii ati absolvit in Romania, ce meserie ati practicat in tara, cand ati ajuns in Canada si cum ati ajuns in echipa Pagini Romanesti, cand si, desigur, de ce. De asemenea, ce reprezinta pentru voi Pagini Romanesti si munca la ziar. Desigur, acesta este un cadru general, fiecare avand libertatea sa improvizeze cum doreste.”
Iata ce a iesit din asta! (G. S.)
| Simona PLOPEANU |
Imaginea unui director de ziar este urmatoarea: un tip mai in varsta, cu par bogat alb, priviri taioase, trasaturi colturoase si, eventual, o mustata razboinica. Se pare ca nu corespund. Nu stiu deci prin ce intamplare, proaspat absolventa de jurnalism la Université de Montréal (desi mai veche absolventa intr-ale stiintelor filologice, in tara, numarand si nu din cauza repetentiei vreo 11 ani de studii universitare) m-am trezit cu oferta de a conduce un ziar la care colaboram, e drept, de ceva vreme. (“Ma numesc…, astea imi sunt studiile, experienta 5 ani in televiziune etc…” zisesem eu, in decembrie 2003, intr-un CV in care experimentam pentru prima oara regulile canadiene de “defecte care pot fi calitati”. Nu am impresionat. “Scrie ceva, sa vedem. Uite, e ianuarie, vine ziua lui Eminescu, acesta sa fie subiectul. Dar stii ca pe tema asta s-a tot scris, am vrea ceva mai altfel.” Bun. Eminescu deci… Pe vremea aceea nici nu exista statuia din parc, ca sa ma inspire. Grea misie.)
Dar sa nu ma pierd in detalii, ca pacatuiesc fata de claritate. Propuneam subiecte, scriam articole. Clar ca ziua, pana intr-o luna a lui Cuptor, cand incep scolirea intr-ale comunitatii. Si in tot ce tine de bucataria interna a unui ziar. Un ziar scos in conditii specifice si cu planuri de devenire. Cu mari planuri de devenire, care la inceput par o nebunie (hei, dar n-am fi jurnalisti fara o doza de…), pana cand cu reusita fiecarui numar intram in normalitate.
E usor, e greu? ma intreba un amic din tara, cam uimit a ma vedea in postura de angajata a unui ziar montrealez de limba romana. Am inceput cu “eu, care de la ’48…”, insa pana la urma am recunoscut: e greu. Dar merita.
| Mircea GHEORGHE |
Cred ca era prin vara anului 2004 cand, la o lansare de carte a poetului George Filip, mi s-a oferit sansa sa colaborez la Pagini Românesti. George Sava, editorul revistei cu care nu schimbasem pana atunci nici o vorba, mi-a lasat întreaga libertate în alegerea subiectelor, ceea ce a atarnat greu în balanta, într-un moment în care nu credeam ca am sa mai colaborez la vreo publicatie româneasca editata la Montréal.
Dupa o viata de profesor, traducator si redactor de editura în tara, traisem, imediat dupa stabilirea la Montréal la începutul anilor ’90, o experienta complexa si fundamental pozitiva la Luceafarul românesc, aparut între 1990 si 2000. Avusesem aici ocazia sa cunosc mai toata presa româneasca din Diaspora si îmi facusem astazi îmi dau seama ca în mod pripit si exagerat convingerea ca este în cea mai mare parte o copie palida si veleitara a presei din România.
Or, aflat înca sub influenta acestei prejudecati, am descoperit, alipindu-ma mai curand sfielnic la echipa Paginilor românesti, ca revista aceasta era altceva. Si felul cum era condusa si felul cum era scrisa marturiseau profesionalism si ambitia lucrului temeinic si bine facut. Nu mai gaseam cordonul acela ombilical care s-o lege de ziarele din tara. Era o revista independenta, mandra, facuta mai ales de oameni tineri, si entuziasmul, buna lor cuviinta, modestia si nu în ultimul rand valoarea si competenta lor mi-aduceau aminte de vorba paradoxala a unui umorist de pe vremuri: pentru batrani se cuvine sa ai întelegere si pentru tineri, respect.
Acum cand Paginile au ajuns la numarul 100, sa-mi fie îngaduite speranta si urarea ca aceasta tinerete, fundamental spirituala, transmisa si revistei, sa dureze nestirbita de trecerea anilor, de acumularea experientelor, de mersul inexorabil al vietii cu urcusurile si coborasurile ei.
| Florin ONCESCU |
Sunt inginer profesionist si scriitor amator, un fel de a spune ca numai din prima ocupatie imi castig viata. Inainte de plecarea din Romania, in 1995, eram la fel. La Pagini Romanesti am ajuns prima oara in 2003, ca autor al unei carti recenzate in revista. Din vara lui 2004 am devenit colaborator, cu un serial de proze scurte intitulat “Romania vazuta cu ochi de turist”. In acele texte, un roman cu domiciliul la Montréal baleia noile realitati romanesti, asa cum le vazuse el pe parcursul unor sejururi lungi in tara. Au urmat alte proze, ba chiar si o pasagera experienta de cronicar de expozitii, salutata de protestele belicoase ale unui artist. De cateva luni, alimentez un alt serial de proze scurte, in ritmul de una pe luna, care ar putea fi intitulat: Scene din viata unui inginer contractor (ori contractant). That’s me, folks! ar spune Flaubert, astazi.
Scriu la Pagini Romanesti pentru ca imi place interactia cu persoanele de veghe din redactie si, desigur, cu publicul cititor. In plus, agreez obligativitatea de a ma supune unui ritm constant al predarii textelor. Principalul atu al revistei, asa cum il vad eu, este echipa ei de redactori si colaboratori, una mai mare si mai omogena decat echipele revistelor romano-montrealeze defuncte ori concurente, cu o competenta in probleme de scris ridicata.
| Virginia MATEIAS |
Într-o buna zi am descoperit ca Dostoievski avea dreptate când spunea ca “realitatea depaseste imaginatia”. Atunci am renuntat la meseria de actrita si am ales-o pe cea de jurnalista, continuând însa sa scriu si sa public versuri. N-am regretat niciodata alegerea facuta: sa simti pulsul unei greve si din piata publica si din cabinetul senatorial, sa poti vedea îndeaproape saracia cea mai crunta si bogatia cea mai trufasa, sa poti cunoaste personalitati de exceptie, asta valoreaza tot atât de mult ca si un spectacol bun dupa o piesa de Shakespeare. Desigur, ca si în sala de spectacol, trebuie platit biletul. Pentru un jurnalist, costul înseamna transpiratie, deci munca, precum si teama de a nu gresi, pentru ca nimic nu poate avea valoare daca nu este adevarat. Cui i-ar placea sa-si piarda timpul, adica viata, facând lucruri lipsite de valoare?
În Canada am venit în 2005, sotul meu locuind în Longueuil. Dupa doua luni de la venirea mea aici, am cautat un loc unde sa ma simt acasa. Am gasit repede ce cautam, ziarul “Pagini Românesti”. Pot spune ca a fost unul dintre cele mai frumoase drumuri pe care le-am parcurs, cel spre redactia ziarului si asa a ramas pâna azi, locul în care ma simt acasa.
| Anda CISMASIU |
Ma bucur ca fac parte din echipa de redactie a Paginilor Romanesti, un ziar construit cu ambitia si tenacitatea celor care l-au conceput, cu daruirea si talentul celor care au ajutat sa se dezvolte si sa fie recunoscut; si asta, mai ales datorita voua, cititorilor, care ne incurajati si ne apreciati munca.
Cand am sosit, in martie 2001, la Montréal, aparea primul numar al ziarului. Doi tineri jurnalisti din Bucuresti nu si-au abandonat visul de a face presa in Canada. Din mai 2001, m-am alaturat lor si le multumesc.
In Romania mi-am dorit sa scriu la ziar, dar nu am avut niciodata aceasta sansa, iar faptul ca eram implicata si solicitata la elaborarea ziarului m-a ajutat enorm in dificila perioada a acomodarii in noua societate si, de ce nu, sa ma redescopar. Evident, cu timpul, ziarul a prins mai multa culoare (si la propriu, si la figurat), iar echipa este mult mai numeroasa si alcatuita din profesionisti. Articolele semnate de mine contin, in general, informatii, sper utile, despre evenimente, puncte turistice, impresii din calatorii, despre oameni ai comunitatii cu care ne mandrim, fapte diverse, sondaje de opinie etc. Toate acestea, in speranta ca le cititi si va sunt utile.
Sunt aici, in Montréal, cu familia, de 6 ani. Multe s-au schimbat: fetita mea a devenit adolescenta, sotul meu a invatat sa gateasca, eu am luat, in sfarsit, carnetul de conducere, am schimbat case, masini, servicii, dar am ramas fidela ziarului si sper sa fiu alaturi de prietenii si de echipa redactionala si la serbarea numarului 1.000.
Multumesc si sincere urari de bine celor care mi-au oferit sansa de a scrie la ziar, echipei minunate si mai ales voua, cititorilor!
| George SAVA |
Desigur ca a inghesui 100 de numere de ziar in 250 de cuvinte (norma fiecaruia) nu este o treaba simpla. Dar nu ma pot plange, eu am impus regula. In plus, am avantajul de a vedea cum s-au descurcat ceilalti.
Absolvent de jurnalistica la Universitatea Bucuresti, am imigrat in Canada, in septembrie 1999, ca “travailleur indépendant”. Daca as fi stiut cat de “independent” aveam sa fiu ca busboy prin restaurantele montrealeze (de chelner nu eram bun, fiindca nu aveam “experienta canadiana”) sau umbland dupa clienti pentru Vidéotron pe la minus 35 de grade, poate ca as fi renuntat mai greu la postul meu caldut din redactia Romaniei libere si as fi facut mai putine nazuri la gandul ca se intoarce PSD-ul la putere. Dar cred ca acesta este unul din secretele progresului: omul nu stie cat de bine ii era inainte si, mai ales, in ce se baga.
Ideea unui ziar romanesc in Canada nu mi-a venit greu, fiindca o aveam deja din tara, dar vazand “pasiunea” romanilor pentru ziarele comunitare mi-a luat un an jumate pana sa-mi conving nevasta ca merita sa incercam. Parca o aud si acum: “Daca deschizi ziarul, divortam!” N-am crezut-o, altfel nu ati mai citi acum aceste randuri. Nostim e ca, mai tarziu, cand eu eram la capatul puterilor, era randul Marielei sa-mi spuna: “Daca inchizi ziarul, divortam!”
Restul il stiti: un prim numar (martie 2001) urat ca un pui de gaina in pielea goala; cativa ani sub forma de magazin lunar; vreo doi ani, parca, (cum trece timpul!) ca bilunar, iar din ianuarie 2007 in fiecare saptamana. Ce simplu a fost!
Am mai spus-o: nimic din toate astea nu ar fi fost posibil fara toti cei pe care ii vedeti astazi in caseta de redactie (sau care au trecut pe acolo), fara dvs, cititorii, si, mai ales, fara cei care, prin publicitate, ne sustineti financiar. Multumesc.
| Mariela CHIRITA |
O suta de numere? Putin, infim fata de nervii si munca din spatele lor, fata de ritmul schimbarilor si numarul de esecuri sau victorii.
Pe scurt: dupa facultatea de jurnalism si masterul in comunicare la Universitatea din Bucuresti, dupa cateva joburi in presa din Romania (intre care 5 ani la TVR), am ales Canada, impreuna cu sotul meu, George Sava, fost coleg de facultate. La Montréal, m-am recalificat in servit pizza, distribuit fluturasi si developat filme, pana m-am angajat la o banca, unde am ramas cinci ani.
Intre timp, la un an si jumatate de Canada, in viata mea a intrat cu forta Pagini Romanesti. Oricat m-am luptat sa-i impiedic aparitia, nu mi-a mers. George era convins ca putem crea o publicatie de calitate. Eu ziceam ca nu poti scoate calitate fara bani si fara echipa.
Si totusi, ziarul s-a facut si a crescut, in timp. Norocul al mare a fost ca ni s-au alaturat oameni formidabili, carora nu le voi fi multumit niciodata destul. Sigur, asta a luat timp. Un timp in care am avut alte servicii, ca sa platim chiria, masina si… tipografia. Timp fara vacante, fara week-end-uri, fara bani. Insa un timp in care am facut ce ne placea, dupa orele fara noima de la slujba.
La ziar, sunt “omul invizibil”. Care tine la armonie in redactie, la articole bune si, ca la ochii din cap, la limba romana. Cred ca treaba noastra ca ziar comunitar este, intre altele, sa vehiculam o limba corecta, bogata si actuala. Dupa normele Academiei, chiar daca atatea dintre ele sunt contestate.
| Alin ALEXANDRU |
12 ani de presa scrisa si 5 ani de televiziune. Am avut sansa sa invat meserie la cel mai incisiv saptamanal de dupa Revolutie, Expres, condus de Cornel Nistorescu (pe vremea aceea mai sarac, dar plin de entuziasm) si de Ion Cristoiu (cu o coloana vertebrala mai dreapta decat azi).
Si tot sansa a facut sa practic toate genurile posibile: am fost reporter in Afganistan, cronicar parlamentar, reporter sportiv la Mondialul ’94 din SUA si, de ani buni, m-am specializat in economie, domeniu care ma fascineaza la fel de mult ca si tenisul, marele meu hobby. Am sosit in Canada in vara anului 2004. Cu cateva zile inainte de plecarea din Romania am inregistrat ultima emisiune “Culise economice”, pe care o realizam impreuna cu marele profesionist Ilie Serbanescu in studiourile National TV.
Invatat sa scriu in fiecare zi de ani buni, nu puteam sa cred ca noua tara imi va schimba obiceiul. De aceea, m-am interesat repede cam ce presa romaneasca exista aici, la Montréal, si toata lumea mi-a zis ca Pagini Romanesti este cel mai bun. Apropierea a fost fireasca, am inceput sa scriu comentariu economic. Aveam sa gasesc in redactie acelasi entuziasm pe care il avea presa de dupa ’90 in Romania si pe care il credeam pierdut.
Angajat mai tarziu la ziar, am descoperit aplecarea echipei catre o munca profesionista, serioasa, atenta, respectuoasa fata de cititorii si clientii nostri. Numai in felul acesta Pagini Romanesti reuseste de peste 6 ani sa fie vocea cea mai credibila a comunitatii.
| Petru COTNAREANU |
Procies vierbal scris di mana
Domnu’capitan, eu pi numitul Petru Cotnareanu il cunosc ghini de indata jumatati di vieac. Ii nascut in Obcinele Bucovinii si si-o pitreacut multi ani la Centrul Teritorial di Calcul di la Suceava, cu prieteni cam dubiosi, iaca mi-am scris numilii: Felix 250, Coral, M 18 sa mai erau fo doi. Da’sa stiti ca ieu am fost vijilent si am dosat un val di hartii di la dansii, tati plini di 0 sa di 1, undi am tras ieu concluzia ca graiaeu sifrat, anumi sa nu-i pot prisiepii.
Dupa schimbarili pitreacuti in sanul partidului nostru comunist si roman, din desembrie 1989, o intalies dumnealui ca vinisi timpul sa munseasca si iel ca tat omu. Ase o diescoperit ca discarcatul camioanilor sa platesti mai ghini in tura di noapti daca discarci la Montréal. In Canada, l-am vazut ba concierji, ba repera ciava computeri la Universitatia di Montréal. La o vriemi, chiar ca m-am spariet, cand mi-o zas ca s-o ciertificat in Novell. Da’di undi sa stiu ieu, pacatili mieli si boala poati sa mai hie si aiasta, ase c-am zas, duca-sa pi pustii si vina-ti in hiri. Si ghinii o facut ca m-o ascultat ca ia ase, inset-inset, o inceaput a imbla cu banii altora si a li da sfaturi di pi vreamea bunicii. Mientionez ca pi bunica n-am cunoscut-o. Da’di cand o aparut jurnalu’ista capitalist di sa chiama Pagini Romanesti, greu daca mai poti a ti intalegii cu dansul. Ultima data mi-o zas: “Asa e, dragul meu, traiesc din asigurari si respir prin scris.”
Consiemnat astazi, 14 aprilie, di omul dumniavoastra din Capu’Satului.
| Viorel ANGHEL |
Eu sunt ultimul intrat in echipa Pagini Romanesti. Absolvent de filosofie, in Romania am lucrat in presa sau domenii conexe. Am facut trei ani de presa, directa, in special de agentie. Ultima data la R Press, agentia ziarului Romania libera. A rmat un an de cealalta parte a baricadei, in adrul unui birou de presa. Dupa care cinci ani in domeniul monitorizarii de presa, in propria mea firma, facand analize pentru companii romanesti si straine. Presa a fost si este pentru mine o pasiune, inainte de a fi o meserie. Ma intereseaza noile forme in care ea se manifesta, scriu si sunt un cititor frecvent de bloguri.
Sunt la Montréal din 2004, iar atunci cand am plecat din tara nu ma gandeam ca voi mai lucra in presa. Am venit in Canada din dorinta de a trai intr-o alta lume, un alt mediu si pentru alte provocari. Pagini Romanesti este o astfel de provocare. Am inceput prin mici colaborari si apoi am intrat in echipa permanenta stiind ca pot ajuta ca acest ziar sa fie si mai bun decat este.
Unul dintre cele mai dificile locuri unde poti face jurnalism este la un ziar in diaspora. Concurenta este mai mare, pretentiile cititorilor sunt mai mari, mijloacele mai putine, insa satisfactiile sunt pe masura efortului.
| Constantin PAVEL |
Am venit in Canada acum 4 ani si primul lucru pe care am incercat sa il fac a fost sa continui ce faceam in tara, adica grafica si caricatura pentru ziare. Am venit pregatit cu o lunga lista de ziare din diaspora (dintre care o duzina din Montréal) scoasa de pe internet si imi imaginam ca voi gasi o redactie calduta din trei miscari. In realitate, multe erau ziare fantoma, sau ziare disparute, sau simple foi, nicidecum ziare in adevaratul sens al cuvantului.
Pagini Romanesti nu era pe lista mea, dar l-am descoperit imediat la magazinele romanesti din Montréal. M-am bucurat, iar cei din redactie s-au bucurat si ei, cred, caci nici caricaturistii nu prea se inghesuiau pe-aici. “Interviul” a decurs foarte bine si am inceput imediat sa public desene in paginile ziarului. Sigur, am pus si eu umarul, intr-o foarte mica masura la inceput, iar in prezent, lucrand in redactie, fac ceva mai mult decat caricaturi. Sunt un fel de director artistic… nu chiar, dar pe aproape.
In consecinta, am asistat la evolutia ziarului in acesti 4 ani. Pagini Romanesti s-a imbunatatit constant, egaland calitativ cred eu ziare de calibru mult mai mare din tara.
Ce m-a impresionat cel mai mult lucrand in redactie a fost sa vad ce priza are la public. Numarul de persoane care suna, scriu sau ne viziteaza este urias. Asta nu ne deranjeaza, chiar e un semn bun, ca un barometru care anunta vreme buna. Si nici nu poate fi altfel, atata timp cat tot mai multi romani vin incoace si ziarul continua sa fie la fel de prietenos. Cateodata cred ca ar trebui sa deschidem un birou de relatii cu publicul.
Acum ca a ajuns la frumosul numar 100, urez ziarului La multi ani! si sa ne vedem sanatosi la numarul 1.000.
| Adrian ARDELEAN |
O viata in 250 de cuvinte…
Grafoman, dupa cum stiti, sunt obligat sa ma rezum la maxim 250 de cuvinte (fara titlu)… Este singura data cand accept o forma de cenzura, fie ea si numerica…
M-am nascut de ziua mea, acum patruzeci si ceva de ani. Leagan mi-a fost Maramuresul legendar, fapt care explica o anumita tarie de caracter, precum si apetenta catre un altfel de “tarie” (palinca, noah!, ca ma faceti sa-mi consum norma de cuvinte!)…
Clujul m-a primit, ospitalier, la facultatea de geologie, dupa care, printr-un concurs (fericit) de imprejurari, inginerul geolog a devenit “clujean” get-beget.
M-am transformat apoi, in 1995, in ziarist. Ceea ce zic prietenii mei (si, lipsit de modestie, o spun si eu) a insemnat gasirea “vocatiei” mele. Iar dupa opt ani de presa in ClujNapoca (radio, TV, ziar, presa agentie), am luat calea Canadei.
Mai precis a Montréal-ului, unde am avut ocazia sa scriu, in mai putin de trei ani, la toate cele patru ziare (romanesti) din Montréal, plus unu’ din Toronto. Grafoman, nu v-am spus? Ca sa nu mai zic de o emisiune de radio pentru comunitatea romaneasca, pe care am “comis-o” timp de vreo zece luni de zile.
Ar mai fi de spus multe, poate si sa povestesc cum am plecat de la fiecare din ziarele montrealeze, dar am “scuza” ca mi se termina cele 250 de cuvinte la care am dreptul…
Voiam sa termin cu indemnul (sincer) “Cititi Pagini Romanesti!”, dar mai am dreptul la doar doua cuvinte, asa ca ma voi rezuma la “Cititi Pagini!”…
P.S. Pentru statisticienii care vor avea curiozitatea sa numere cuvintele din acest articol: Titlul, semnatura si P.S.-ul nu se iau in calcul.
| Cristian PATRASCONIU |
30 de ani. Absolvent al Facultatii de Filosofie din Timisoara; licentiat in filosofie politica; master in literatura comparata si intertextualitate. Inca tanar si profund nelinistit. Am predat la gimnaziu, la liceu si la facultate. Acum nu mai predau; nu mai vreau.
Am scris in presa; mai intai, in presa locala, la Timisoara, iar de doi ani si jumatate, in presa centrala, la ziarul “Cotidianul”. Cu precadere, comentariu politic. Am vrut enorm la un moment dat sa emigrez, iar Canada a fost, mereu, prima optiune; intre timp, mi-am schimbat optiunea. De ajuns, nu am ajuns inca in Canada; dar vreau in continuare sa merg acolo ca turist, eventual, dar nu ca emigrant.
Pagini Romanesti este o poveste lunga si frumoasa pentru mine. Scriu demult; sincer, nu mai stiu exact de cand trebuie sa fie cel putin trei ani. Florin Oncescu m-a recomandat Marei si lui George; George si Mara m-au contactat; astazi, la fel ca la inceput, sunt onorat sa scriu aici.
In principiu, saptamanal, trimit spre Canada via e-mail feliute mici si, adesea, sper eu, picante despre Romania; despre “Romania en détail”. Va cer scuze daca nu va dau mereu vesti bune; nu pot sa o fac. Inca nu a venit acel timp.
Azi, cu PAGINILE-n fata,
Le urez cu bucurie:
Sa ne intalnim in viata
Si la numarul O MIE !
