Romania sub regimul comunist (continuare din 7 aprilie)
(decembrie 1947-decembrie 1989)
1. Dominatia sovietica si dictatura comunista (1947-1955)
Rezistenta armata
Dupa rasturnarea lui Ceausescu au aparut amanunte cu privire la modul in care mai multe mici formatiuni de “partizani” au fugit in Muntii Carpati, incepand cu anul 1945, si au rezistat arestarii de catre autoritati (90). Ultimul partizan a fost ucis, in muntii Banatului, in 1962. Aceasta “rezistenta anticomunista armata”, asa cum i s-a spus, a fost un fenomen spontan si nu exista nici un fel de legaturi intre diversele formatiuni, desi au fost animate de un tel comun, acela de a nu se supune consecintelor comunizarii tarii.
Formatiunile, constituite in medie din 10 pana la 40 de persoane, nu reprezentau o amenintare majora pentru puterea comunista, desi atata vreme cat ramaneau in libertate subminau pretentia regimului de a detine controlul deplin al tarii. Formatiunile s-au constituit in satele de la poalele dealurilor si muntilor si erau compuse din tarani, fosti ofiteri din armata, avocati, medici, studenti si muncitori. Armamentul lor era un amestec de pusti, revolvere si pistoale-mitraliera ramase din timpul razboiului, dar aceste formatiuni se confruntau intotdeauna cu o acuta lipsa de munitie. Erau sprijinte de sateni, care le aduceau alimente si imbracaminte si adesea le asigurau adapost. Propaganada comunista a vremii i-a numit pe acesti partizani anticomunisti drept “legionari”, adica membri ai miscarii de extrema dreapta cunoscuta sub numele de Garda de Fier si, intr-adevar, unii dintre ei fusesera membri ai acesteia. Cu toate acestea, partizanii nu erau in nici un caz in exclusivitate legionari, dupa cum se poate vedea in statisticile Securitatii. Un raport al Directiei Generale a Securitatii Poporului din 1951 afirma ca afilierea politica a unui numar de 804 persoane arestate, fie pentru ca au apartinut, fie pentru ca au ajutat 17 “bande din munti”, era dupa cum urmeaza: 88 de fosti membri ai Partidului National Taranesc al lui Iuliu Maniu; 79 de membri ai Frontului Plugarilor; 73 de fosti legionari; 42 de fosti membri ai Partidului Comunist; 15 membri ai Partidului (91). Potrivit unui alt raport al National Liberal s.a. Securitatii, datat septembrie 1949, existau “bande teroriste” active in regiunile Craiova, Brasov, Ploiesti, Suceava, Galati, Oradea, Cluj, Timisoara si Constanta. Nici una dintre aceste formatiuni nu numara mai mult de 25 de persoane, potrivit raportului, iar majoritatea aveau mai putin de 10 membri (92).
Formatiunea care a supravietuit cel mai mult a fost cea a “Haiducilor Muscelului”. Opersoana implicata indeaproape in activitatea acestei formatiuni si unul dintre supravietuitori a fost Elisabeta Rizea, care a facut si o relatare a primelor luni de activitate. Arestarea ei, curand dupa aceea, face ca pentru restul povestii sa ne bizuim pe versiuni indirecte, oferite de rudele participantilor. Multe dintre date si incidente sunt confirmate de documentele Securitatii, desi deloc surprinzator, aceasta din urma ofera o interpretare diferita de a participantilor. De pilda, aceste documente pretind ca civili nevinovati au fost ucisi de catre partizani, in mod constant numiti “teroristi fascisti”. Ceea ce reiese clar din ambele surse este ca acest grup, care nu a numarat niciodata mai mult de 30 sau 40 de persoane, a fost constituit de catre doi fosti ofiteri de armata, Gheorghe Arsanescu si Toma Arnautoiu, in judetul lor natal, Muscel, de la poalele Carpatilor. Potrivit documentelor Securitatii, Arsenescu ascunsese arme intr-un schit din satul Cetateni, in vara anului 1947, iar in primavara urmatoare a organizat o grupare “terorista” din care faceau parte, printre altii, Petre Cojocaru, Loghin Predoiu, Ion Mica, precum si Ion si Gheorghe Purnichescu. Arsenescu si-a petrecut toamna si iarna in Bucuresti unde, la sfarsitul anului 1948, Toma Arnautoiu l-a contactat in vederea crearii unui grup de rezistenta in zona Nucsoarei. Potrivit relatarilor recente ale contemporanilor lui, Arsenescu pare sa-si fi pus sperantele intr-o insurectie armata generala, ce urma sa fie condusa de fosti ofiteri de armata, in vestul tarii, speranta care nu s-a materializat niciodata. Arsenescu a fost de acord sa-i furnizeze lui Arnautoiu arme usoare, iar cel de-al doilea s-a reintors la Nucsoara cu Nicolae Nitu si i-a mai recrutat pe fratele sau, Petre Arnautoiu, pe Ion Chirca si pe preotul satului, Ion Dragoi. In martie 1949, Arsenescu a sosit la Nucsoara pentru a se alatura grupului, iar in lunile urmatoare acesta s-a largit, cuprinzand si alti sateni.
Ministerul de Interne era evident ingrijorat ca simbolul rezistentei intruchipat de aceasta formatiune ar putea deveni contagios si, pentru acest motiv, a impanzit regiunea cu trupe si cu ofiteri ai D.G.S.P. Ajutati de cunoasterea terenului muntos si dificil si cu sprijinul mai multor familii din comuna Nucsoara, in special al lui Gheorghe si Elisabeta Rizea, al lui Ion Sandoiu si Ion Sorescu, gruparea si-a asigurat provizii si a scapat de arestare. In noaptea de 18 iunie 1949, membrii grupului au fost prinsi intr-o ambuscada, in timp ce veneau sa stranga provizii, iar in schimbul de focuri ce a urmat au fost ucisi doi ofiteri de securitate. Fuga grupului, la adapostul intunericului, printr-un cordon de securitate dispus in jurul zonei, a fost urmata de o operatiune masiva de cautare, efectuata de doua batalioane de armata si de unitati ale trupelor de securitate, precum si de arestarea familiilor suspectate de a-l fi ajutat (93).
Printre cei arestati se afla Elisabeta Rizea. Aceasta relateaza cum a fost dusa la primaria din Nucsoara, unde a fost lovita de mai multe ori cu o bata de locotenentul de Securitate Constantinescu (94). A fost apoi tinuta in pivnita unei case taranesti timp de patru zile, dupa care a fost transportata la inchisoarea din Pitesti. Au trecut 18 luni inainte de a fi judecata. Intre timp, a fost batuta de cateva ori de subofiterii Zamfirescu si Mecu. Afost in cele din urma judecata si condamnata, in decembrie 1950, la 7 ani de inchisoare pentru ajutorul dat grupului de partizani (95).
Dupa ambuscada din 18-19 iunie 1949, Arsenescu a hotarat sa-si imparta oamenii in doua grupe, una sub comanda sa, iar cealalta sub conducerea lui Arnautoiu. Prima grupa, care ii cuprindea pe Ion Chirca, Titi Mamaliga, Benone Milea, Constantin Popescu si Nae Ciolan, s-a fixat in Valea Raului Doamnei, iar grupa lui Arnautoiu, cuprinzand si pe fratele sau Petre, ca si pe Titu, Maria si Constantin Jubleanu, precum si pe Maria Plop, s-a dus in Valea Valsanului. Grupa luiArsenescu nu a supravietuit mult timp. Milea a fost capturat la 1 noiembrie 1949, iar Popescu si Ciolan au avut aceeasi soarta trei zile mai tarziu. Chirca a disparut fara urma. Arsenescu si Mamaliga au fost prinsi intr-o capcana intinsa de trupele de Securitate, ultimul fiind ranit intr-un schimb de focuri, in timp ce Arsanescu a fugit din zona si a dus o viata de pustnic in zona de dealuri, pana a fost in cele din urma prins in 1960. Mamaliga a reusit sa se strecoare pana la grupul lui Arnautoiu.
Curand dupa aceea, in primavara anului 1950, si acest grup a fost nevoit sa se separe, pentru a nu fi descoperit. Un grup, format din Titu si Maria Jubleanu, sot si sotie, fiul lor Tica, si un medic tanar, Ion Marinescu, a fost depistat si, in schimbul de focuri ce a urmat, Maria a fost impuscata mortal. Titu Jubleanu a fost arestat, insa cei doi tineri au reusit sa scape si s-au alaturat celui de-al doilea grup, compus din fratii Arnautoiu, Toma si Petre, din Maria Plop si din Mamaliga. Marinescu si Mamaliga au fost omorati intr-un schimb de focuri cu Securitatea in 1952, iar ceilalti patru s-au ascuns intro pestera de langa satul Poenarei, timp de cativa ani. La 20 mai 1958, fratii Arnautoiu au fost pacaliti de un localnic, care i-a facut sa bea o bautura alcoolica in care fusese pus un drog, si au fost arestati dupa ce intrasera in coma. Maria Plop, care intre timp nascuse, s-a predat cu fetita ei, insa Tica Jubleanu a refuzat si s-a impuscat (96). A fost organizata o scotocire a sa se predea satelor inconjuratoare din zona si au fost arestate zeci de familii pentru ajutorul dat fratilor Arnautoiu.
Procesul fratilor Arnautoiu a avut loc in anul urmator. Toma si Petre Arnautoiu au fost condamnati la moarte si executati de catre un pluton de executie la inchisoarea Jilava, asa cum s-a intamplat si cu urmatoarele persoane acuzate de a le fi dat ajutor: Nicolae Andreescu si Ion Constantinescu, preoti ortodocsi in Poenarei, Ion Dragoi, preotul ortodox al satului Nucsoara, Nicolae Basoiu, Titu Jubleanu, Constantin Popescu, Ion Sandoiu, Nicolae Sorescu si Gheorghe Tomeci, toti tarani, precum si invatatorii Alexandru Moldoveanu, Nicolae Nitu si Gheorghe Popescu (97). Benone Milea a fost, de asemenea, condamnat la moarte si executat, iar Maria Plop a fost condamnata la inchisoare pe viata si a murit in temnita (98). Alte persoane judecate cu acest grup au fost, potrivit documentelor Securitatii, Ilie Dragomirescu si Ion Grigore, arestati la 22 iunie 1958, Nicolae Vasilescu, arestat la 4 iulie 1958, si Ion Dumitrescu, arestat la 6 februarie 1959. Toti au primit condamnari la inchisoare pe ter men lung (99). Procesul lui Arsenescu a avut loc in februarie 1962, la doi ani dupa capturarea sa. Afost condamnat la moarte si executat la Jilava la 29 mai 1962. Sotia sa, Maria, si tatal sau, Gheorghe, au fost de asemenea judecati pentru ajutorul pe care i l-au dat si au primit pedepse cu inchisoarea pe termen de 10, respectiv, 15 ani (100).
Note :
90 Pentru o schita utila a activitatii acestor grupuri de partizani, cu bibliografia aferenta, vezi Stefan Andreescu, ALittle Known Issue in the History of Romania: The Armed AntiCommunist Resistance, in “Revue Roumaine d’Histoire”, vol. 33, nr. 1-2, 1994, pp. 191-197. Acest articol poate fi suplimentat cu lectura relatarilor directe ale supravietuitorilor din aceste grupuri, aparute in revista “Memoria”, publicata de Fundatia Culturala Memoria incepand cu anul 1990. Vezi si Cartea Alba a Securitatii, Bucuresti, SRI, 1994, vol. II, august 1948 iulie 1958, passim. Pentru date despre grupul de partizani condus de padurarul Nicolae Pop, in Muntii Tibles din Maramures, vezi Stefan Bellu, Padurea Razvratita, Baia Mare, Editura Gutinul, 1993.
91 Cartea Alba a Securitatii, Bucuresti, SRI, 1994, vol. II, august 1948 iulie 1958, p. 82. Membrii grupului de partizani, condus de maiorul Nicolae Dabija in Muntii Apuseni intre 1947 si 1948, erau in marea lor majoritate tarani care nu erau, asa cum pretindeau autoritatile comuniste, chiaburi sau mosieri. Treizeci si doua de persoane au fost judecate ca fiind membri sau simpatizanti ai acestui grup la sfarsitul lunii septembrie 1949, la Sibiu, iar sapte dintre acestia au fost condamnati la moarte si executati la 18 octombrie. Mormintele lor anonime au fost identificate in cimitirul comunal din Sibiu in ianuarie 1994 (vezi Stefan Andreescu, A Little Known Issue in the History of Romania: The Armed Anti-Communist Resistance, in “Revue Roumaine d’Histoire”, vol. 33, nr. 1-2, 1994, p. 191); vezi si Cartea Alba a Securitatii, Bucuresti, SRI, 1994, vol. II, august 1948 iulie 1958, doc. 55, pp. 180-182, doc. 65, p. 190. Memoriile unui fost membru al Garzii de Fier arata ca este nevoie de precautie in etichetarea fara discriminare drept legionare a acestor grupuri de rezistenta. Filon Verca recunoaste ca unul dintre cele doua grupuri principale de partizani din Muntii Banatului in 1948 a fost condus de catre un membru al Garzii de Fier, dar subliniaza ca unul dintre comandantii celui de-al doilea grup a fost colonelul Ioan Uta, prefect de Lugoj, care a actionat impotriva gardistilor in 1939 (Filon Verca, Parasutati in Romania vanduta. Miscarea de rezistenta 1944-1948), Timisoara, Editura Gordian, 1993. Blanaru si grosul micului sau grup au fost prinsi si executati langa Timisoara la 16 iulie 1949. Grupul de 30 de partizani ai lui Uta a respins in lupta o companie de securitate langa satul Teregova, la 22 februarie 1949, pentru a fi prinsi mai tarziu, la 8 martie, intr-o ciocnire in care Uta a fost ucis. Vezi si Cartea Alba a Securitatii, vol. II, doc. 58, pp. 184-185. 92 Cartea Alba a Securitatii, vol. II, doc. 75, pp. 198-204.
93 A. Marinescu, Pagini din rezistenta armata anticomunista, in “Memoria”, nr. 7, 1992, pp. 47-51.
94 Am avut prilejul de a vorbi cu doamna Rizea despre faptele ei, la domiciliul acesteia, la 9 februarie 1992.
95 Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara, Bucuresti, Humanitas, 1993, pp. 118-125.
96 Fiica lui Toma Arnautoiu si a Mariei Plop, Ioana Raluca, a fost dusa la un orfelinat din Campulung. Areusit sa afle cine au fost parintii ei doar dupa rasturnarea lui Ceausescu.
97 Toma Arnautoiu a fost supus la 42 de interogatorii; 21 dintre acestea au tinut intre trei si sase ore; 11 intre sase si zece ore, si unul intre zece si cincisprezece ore (cinci transcrieri ale interogatoriilor nu au insa inscrisa durata). Fratele sau Petre a fost supus unui numar de 37 de interogatorii, dintre care 11 au tinut intre zece si cincisprezece ore. Ii raman recunoscator Ioanei Raluca Voicu pentru transmiterea acestor date, bazate pe dosarele aflate la Ministerul Justitiei.
98 A. Marinescu, op. cit. pp. 57-58.
99 Arhiva Serviciului Roman de Informatii, Fond D. Dosar 9585, UM 0336 Pitesti, pp. 44-46.
100 M. Arsenescu-Buduluca, Sunt sotia “teroristului” Gheorge Arsenescu, in “Memoria”, nr. 8, 1993, p. 59. Lipsa de dorinta a autoritatilor romane de dupa 1989 de a recunoaste ca opozantii regimului comunist au fost victimele asasinatelor politice este ilustrata de cazul urmator. In decembrie 1951, Traian Murariu, taran din comuna Padureni, judetul Timis, a fost condamnat la moarte pentru a-i fi adapostit pe Nicolae Mazilu si Ion Mogos, membri ai grupului anticomunist din Muntii Fagaras. Afost executat un an mai tarziu la inchisoarea Jilava pentru “complot impotriva ordinii sociale”. In 1992, fiica sa a facut apel la Curtea Suprema pentru revocarea sentintei. Dupa trei ani, Curtea a informat-o ca sentinta din 1952 a fost “fondata si legala”. (“Ziua”, din 18 iulie 1995).
(continuare in numarul urmator)
Dennis Deletant
Copywright Academia Civica
