ROMANIA SUB REGIMUL COMUNIST
(decembrie 1947 – decembrie 1989)
Dominatia sovietica si dictatura comunista (1947 – 1955)
Rezistenta armata
Un al doilea grup notabil de rezistenta din Masivul Fagaras, pe versantul transilvanean, a fost cel condus de Ion Gavrila-Ogoranu. Acesta, student la Universitatea din Cluj, si-a format grupul in 1948 din 11 fosti colegi de la liceul din Fagaras. Timp de sapte ani, acestia au fost urmariti de mai multe companii ale trupelor de Securitate, inainte de a fi capturati si condamnati la moarte in 1957. Gavrila-Ogoranu a scapat arestarii si, cu ajutorul prietenilor, a evitat detectarea sa pana in iunie 1976, cand, in cele din urma a fost prins la Cluj (101). Gavrila-Ogoranu relateaza in autobiografia sa, publicata dupa Revolutie, un episod din 1952, care ilustreaza motivatia grupurilor de rezistenta. In scopul de a distrage atentia fortelor de urmarire ale Securitatii, Gavrila-Ogoranu s-a dus impreuna cu o parte din grupul sau la o cabana turistica din apropierea Lacului Balea. Dupa ce i-a scos cu forta pe turistii din cabana, Gavrila-Ogoranu li s-a adresat dupa cum urmeaza: “Spuneti, va rog, oamenilor din tara ca mai exista un loc din Regatul Romaniei care nu si-a plecat capul inaintea comunistilor. Si, atata timp cat ne vor sta capetele pe umeri, acest colt de tara va fi liber. Spuneti-le sa-si pastreze increderea ca intr-o zi toata Romania va fi libera. Rugati-va sa va ajute si sa ne ajute Dumnezeu” (102).
Spre deosebire de Arnautoiu si Arsenescu, Gavrila Ogoranu, care a scapat de pedeapsa capitala si a supravietuit perioadei comuniste, ne-a oferit in autobiografia sa o descriere personala, unica, a reactiei populatiei fata de micul sau grup de “partizani”: “Cand am luat calea muntilor, stiam destule despre partea cea ascunsa a istoriei. Nu ne-am facut niciodata iluzii. Nu ne-am bazat ca ni se vor alatura si ca vom fi intelesi de toata suflarea din Tara Fagarasului. Cand am spus ca in 1949-1950 s-ar fi ridicat satele de la munte sau ca eram primiti si ajutati de oamenii din partea locului, nu m-am referit niciodata la cine stie ce multime de oameni… Or fi fost o suta, doua, o mie? Dar restul locuitorilor? Unii n-au venit de frica. Si ei trebuiesc intelesi. Pe altii nu-i intereseaza decat propriul lor interes. Orice pas fac in viata, il fac numai din calcul. Regimurile se schimba, profitorii raman. Pleaca ai nostri, vin ai nostri. N-au niciodata principii si mustrari de constiinta. Nu se pot schimba regimurile si ideologiile, pe cat is in stare ei sa se schimbe de repede. Unii se leaga strans de regim, devenind una cu el si trec de la avere si de la satisfacerea tuturor dorintelor si poftelor la delirul puterii si al trufiei. Incep a crede ca fac parte din alta lume decat a noastra. Ramane apoi marea masa a trudnicilor, a caror viata se reduce la munca si hrana, intr-un ciclu etern, si ale caror constiinte nu se ridica mai sus de blidul de mancare de dinaintea nasului. Sunt atat de apasati si dresati in apasarea spre pamant, ca nu pot, nu gandesc si nu vor sa priveasca mai departe. Li-s ochii atrofiati ca ai sobolilor de sub pamant. Urasc pe oricine vrea sa-i scoata din existenta lor de sclavi. Cu ei face orice stapanire ce vrea. In primul rand, sa gandeasca in locul lor” (103).
Munca fortata
Nimic nu ilustreaza mai pregnant natura coercitiva a politicii centralizate urmarita de regimul comunist decat folosirea de catre acesta a muncii fortate. La fel cum Lavrenti Beria, seful securitatii sovietice, era la moartea lui Stalin, in 1953, cel de-al doilea in ierarhia celor mai mari utilizatori de forta de munca din Uniunea Sovietica, tot asa Ministerul de Interne din Romania a fost efectiv insarcinat cu administrarea unei parti a economiei. Munca fortata a fost introdusa in Codul Muncii din 30 mai 1950. O directie pentru unitatile de munca a fost constituita in Ministerul de Interne, sarcina ei fiind “sa reeduce prin munca elementele ostile Republicii Populare Romane”. Ascunsa sub eufemismul “serviciu temporar de munca”, pe care Consiliul de Ministri avea dreptul sa-l ceara cetatenilor, munca fortata a fost folosita drept un instrument de pedepsire a mii si mii de persoane, acuzate de sabotaj economic sau de absenteism. Printre acestia s-au aflat zeci de mii de tarani care au rezistat colectivizarii fortate a agriculturii. “Unitatile de munca” au fost rebotezate “colonii de munca” printr-o Hotarare a Consiliului de Ministri din 22 august 1952, iar administratia lor, asemanatoare celei a inchisorilor, a fost plasata in mainile Ministerului de Interne.
Numarul celor detinuti a sporit cu victimele deportarilor in masa, efectuate de obicei de catre Militie, din principalele orase, care incepusera in 1952, pentru a face loc muncitorilor, recrutati in vederea asigurarii mainii de lucru necesare noilor fabrici din orase create in procesul de industrializare. Mai multe categorii de persoane au fost mutate din Bucuresti. Familiile criminalilor de razboi, ale persoanelor aflate in inchisoare si ale acelora care fugisera peste hotare aveau sa primeasca instiintari cu 12-24 de ore inainte de a fi deportate, permitandu-li-se sa ia cu ele bagaje insumand doar 50 de kilograme. Ofiteri scosi din armata, fosti judecatori, avocati, industriasi si cei care stapanisera mai mult de 10 hectare de pamant urmau sa fie si ei stramutati, dar li se permitea sa-si ia cu ei tot avutul (104).
Pe la sfarsitul anului 1952, nici unui locuitor al oraselor nu i se permitea sa-si schimbe domiciliul fara aprobare si orice miscare intre orase era controlata de catre Militie. Calatoria era permisa doar “pe linie de munca” si din ratiuni de sanatate. Orice persoana care statea intr-un loc, altul decat domiciliul sau, mai mult de 24 de ore, trebuia sa se inregistreze la Militie, inclusiv cei ce foloseau hotelul si persoanele ce locuiau la rude; strainilor li se cerea sa obtina o autorizatie pentru toate calatoriile facute in interiorul tarii. Restrictiile in privinta calatoriilor, atat pentru romani, cat si pentru straini, au fost ridicate la inceputul anilor ‘60, dar pana la rasturnarea lui Ceausescu s-au perpetuat alte forme de control.
Pot fi facute doar estimari privind numarul persoanelor deportate in lagarele de munca infiintate sub autoritatea Ministerului de Interne in 1949 (105). La inceputul anilor ‘50, se pare ca in lagarele raspandite in intreaga tara erau 80.000 de persoane, dintre care 40.000 de oameni erau exploatati la constructia faimosului Canal Dunare-Marea Neagra, care avea 8 lagare. Alti 20.000 de oameni de la canal erau asanumitii lucratori voluntari. Acest proiect a fost lansat la initiativa C.A.E.R. si a fost aprobat de Biroul Politic la 25 mai 1949. Sccopul sau a fost interpretat in doua feluri: unii au vazut in aceasta o parte a unui proiect mai mare de creare a unui “Ruhr rasaritean”, catre care minereul de fier sovietic urma sa fie transportat printr-un canal dublu: Marea Neagra-Dunare si Dunare-Oder-Rin; altii i-au dat o semnificatie militara, considerand ca i-ar fi oferit lui Stalin posibilitatea sa trimita numeroase vase sovietice in susul Dunarii, in eventualitatea deteriorarii relatiilor cu Iugoslavia. Confirmarea celui de-al doilea scenariu a fost identificata in hotararea sovietica de a acorda suport financiar acestui proiect, si nici unui alt plan economic romanesc (106). Indiferent de scopul sau, proiectul necesita cea mai mare mobilizare a fortelor din lagarele de munca din tara, in care erau concentrati detinutii din toate straturile societatii. Oamenii cu studii superioare lucrau cot la cot cu taranii deposedati de pamant, preoti ortodocsi si uniti, cu conducatori sionisti, sarbi din Banat cu sasi din Transilvania, cu totii fiind victime ale incalcarii drepturilor omului, care insotea programul regimului roman de revolutie politica si economica.
Cifra exacta a celor arestati dupa 1944 nu va fi probabil niciodata cunoscuta, fapt dovedit si prin descoperirea intamplatoare, din vara anului 1991, a ramasitelor pamantesti a sutelor de victime ale unor probabile executii ale Securitatii. Cateva cranii dezgropate din gradina unui conac din secolul al XIX-lea din satul Caciulati, la aproximativ 20 de kilometri nord-est de Bucuresti, poarta, dupa cum se spune, urmele gaurilor de glont (107). Faptul ca autoritatile romane nu au reusit sa efectueze o examinare corespunzatoare a celor 316 schelete dezgropate din groapa comuna si ca nu au pornit o ancheta privind provenienta acestora ofera o dovada in plus a reticentei oficiale de a cerceta trecutul, in special acolo unde a fost implicata Securitatea (sediul local al acesteia functionase in casa respectiva in 1948 si a fost mutata intr-o alta cladire din acelasi perimetru, din 1951). Daca scheletele apartin persoanelor executate pe loc sau, potrivit credintei localnicilor, familiilor care au rezistat colectivizarii in anii ‘50 si ale caror trupuri au fost aduse spre a fi ingropate in acest loc indepartat, nu poate fi stabilit fara sa se faca vreo ancheta, dar este clar ca nici unul dintre ofiterii Securitatii locale din perioada respectiva nu a fost chestionat. Comandantul Isidor Istoc a murit in 1992, dar ofiterii subordonati lui, Ion Foti si Aurel Madar, erau inca in viata in 1995.
Multi dintre cei detinuti erau proprietari agricoli care rezistasera reformei agrare din 2 martie 1949, potrivit careia orice proprietate agricola depasind 50 de hectare era expropriata de catre stat. Pentru a infrange aceasta opozitie, au fost aduse trupe de securitate si, in cateva regiuni, taranii, sprijiniti uneori de “grupuri de partizani”, s-au angajat in ciocniri violente cu trupele care au incercat sa-i organizeze in brigazi de munca. In unele locuri, taranii au dat foc nou createlor cooperative agricole. Asa s-a intamplat in judetul Arad, unde, potrivit documentelor Securitatii, publicate in 1993, dupa distrugerea unei gospodarii de stat, la 31 iulie 1949, trupele de graniceri au restabilit ordinea in urma arestarii a unui numar de 98 de persoane si a impuscarii pe loc a 12 tarani. Rapoartele Directiei de Securitate din Timisoara ofera detalii privind aceasta “rebeliune”, mentionand ca alti doi tarani au fost impuscati mortal, “in timp ce incercau sa scape de sub escorta” (108). Intr-un raport catre Comitetul Central al Partidului Comunist Roman, din decembrie 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej a recunoscut ca arestarea celor 80.000 de tarani fusese facuta pentru a forta procesul de colectivizare, pasamite la ordinele Anei Paukar si ale lui Teohari Georgescu, si ca 30.000 dintre acestia fusesera jude cati in public (109). In privinta lagarelor de munca, cea mai mare concentrare a acestora a fost in stepa Baraganului, la jumatatea drumului intre Bucuresti si Marea Neagra. Aceasta regiune neospitaliera si slab populata si-a vazut populatia crescand la inceputul anilor ‘50 ca urmare a deportarilor in masa ale romanilor, dar mai ales ale sarbilor si germanilor locuind in zona de vest a Banatului, care erau considerati un risc sub raportul securitatii, data fiind tensiunea crescanda dintre Iugoslavia si Romania, ca urmare a excluderii celei dintai din Cominform, in iunie 1948.
Deportarile din Banat au inceput in vara anului 1951. La 14 noiembrie 1950, Securitatea a finalizat planul de deportare sub titlul “Planul de evacuare a zonei de frontiera cu Iugoslavia, pe o fasie de 25 de kilometri, a elementelor care prezinta un pericol prin prezenta lor in zona” (110). Se conta ca operatiunea “sa nu depaseasca trei luni” (111). Erau vizate pentru deportare 40.320 de persoane din aceasta zona. Securitatea le-a clasificat dupa cum urmeaza: 1.330 cetateni straini; 8.447 basarabeni; 3.557 macedoneni; 2.344 de persoane care colaborasera cu armata germana in timpul razboiului; 257 germani; 1.054 “titoisti”; 1.218 persoane cu rude care fugisera in strainatate; 367 persoane care ajutasera “rezistenta anticomunista”; 731 “dusmani ai regimului socialist”; 19.034 chiaburi si carciumari; 162 fosti mosieri si industriasi si 341 “criminali condamnati”. Cifra totala includea 590 de persoane care traiau in afara zonei de frontiera. In cadrul acestui plan, toti cei vizati urmau sa fie stramutati in zona Ialomitei din Baragan si in zona Galati-Braila.
(continuare in numarul urmator)
Dennis Deletant
Copywright Academia Civica
Note:
101 Ion Gavrila-Ogoranu, Brazii se frang, dar nu se indoiesc, vol. 2, Timisoara, Editura Marineasca, 1995, p. 264. Arestarea lui Gavrila-Ogoranu la Cluj este consemnata succint intr-o nota a Securitatii din 30 iunie 1976 (Cartea Alba a Securitatii, vol. IV, 136, p. 372. 102 Ion Gavrila-Ogoranu, op. cit. vol. 1, Timisoara, Editura Marineasca, 1993, p. 304. 103 Ibidem, pp. 267-268.
104 R.L. Wolf, The Balkans in our Time, Cambridge, Harvard University Press, 1956, p. 461.
105 Les Camps de la mort du Delta du Danube, in “La Nation Roumaine”, nr. 215, nov. 1962 ian. 1963, p. 6.
106 G. Ionescu, op. cit., p. 194.
107 “Romania libera”, din 24/25 octombrie 1992, p. 1.
108 “Romania libera” din 2 octombrie 1993, p. 16.
109 G. Ionescu, op. cit., p. 301.
110 “Romania libera”, din 2 iulie 1993, p. 11.
111 Ibidem.
