ROMANIA SUB REGIMULCOMUNIST
(decembrie 1947 decembrie 1989)
1. Dominatia sovietica si dictatura comunista (1947 1955) Munca fortata
Deportarile au inceput la 16 iunie 1951 si au fost efectuate de peste 10.000 de ofiteri si soldati, sub stricta supraveghere a generalului maior Mihail Burca, adjunctul Ministrului de Interne, si a generalului maior Eremia Popescu, comandantul trupelor Ministerului de Interne. Transportul deportatilor a necesitat 2.656 vagoane de tren si 6.211 camioane. Documentele Securitatii arata ca zvonul deportarilor iminente i-a facut pe multi sa incerce sa treaca frontiera pe furis in Iugoslavia, in timp ce altii si-au lasat copiii la prieteni si la rude, in afara zonei desemnate.
Primele trenuri au plecat la 18 iunie 1951. Deportatilor li s-a permis sa ia cu ei doar bunurile pe care le puteau duce, restul avutului fiind cumparat de comisii special constituite, care plateau doar o parte din valoarea lor. Lipsa de trenuri insemna ca multi deportati trebuiau sa astepte intr-o caldura arzatoare, timp de doua-trei zile, pe camp. Trenurile speciale erau pazite de militari si evitau opririle in principalele statii de cale ferata pentru a impiedica orice comunicare cu cetatenii obisnuiti. La sosire, deportatii cu mai mult noroc au primit colibe de chirpici, cu acoperis de paie, in asezari speciale, dintre care unora li se dadusera nume sovietice. Altii, chiar si Securitatea a recunoscut-o, au fost “aruncati literalmente in necunoscut, in arsita nemiloasa a soarelui, fara mijloacele necesare de adapost” (112). Aceleasi documente vorbesc de lipsa apei de baut si de aprovizionarea neregulata cu paine, de multiple cazuri de copii suferind de insolatie. In ciuda acestor probleme, deportatii si-au folosit harnicia si spiritul intreprinzator, tipice populatiei din Banat, pentru a ridica noi asezari, care ulterior au devenit caracteristice zonei respective.
Un numar de inchisori a fost destinat unor anumite categorii de detinuti. Sighetul, in nordul Maramuresului, a fost ales “data fiind vecinatatea cu Uniunea Sovietica” drept centru de incarcerare a celor pe care regimul ii considera drept cei mai periculosi oponenti ai sai. Inchisoarea a fost construita in 1897, dar primii detinuti politici au intrat pe portile ei la 22 august 1948. Intre aceasta data si anul 1955, in cele 72 de celule ale ei s-au aflat patru fosti prim-ministri, precum si sapte episcopi ai Bisericii Romano-Catolice si Greco-Catolice. Circa 180 de membri ai elitei conducatoare a Romaniei antebelice au fost detinuti in inchisoare, mai mult de doua treimi din ei fiind trecuti de varsta de 60 de ani, iar cativa, cum a fost cazul lui Iuliu Maniu, trecuti de etatea de 75 de ani. Multi dintre acestia nu au fost niciodata judecati pentru vreo vina, ci au fost pur si simplu arestati la ordinele emise de Ministerul de Interne si au fost dusi direct la Sighet. Detinutii erau de obicei pusi cate doi intr-o celula, iar celor mai tineri li se cerea sa indeplineasca muncile curente, precum gatitul, curatirea coridoarelor, scoaterea apei cu o pompa de mana din subsolul inchisorii, pomparea ei la etaj, transportul lemnelor si carbunilor. Erau pedepsiti pentru cea mai mica abatere de la regulile inchisorii, care prevedea, intre altele, interzicerea vorbitului in timpul plimbarii in curtea inchisorii. Cei care incalcau aceste reguli erau biciuiti si pusi sa stea capra, in timp ce gardienii sareau peste ei. Peste 50 dintre detinutii de la Sighet au murit, trupurile fiind aruncate in secret, in gropi anonime. Inchisoarea a redevenit, dupa 1955, de drept comun si a fost inchisa in cele din urma in 1977 (113). Fostii membri ai Garzii de Fier au fost concentrati in inchisoarea de la Aiud, iar multi invatatori, profesori, avocati si tarani au sfarsit la Gherla. Membri ai PartiduluiNational Taranesc au fost trimisi la Galati si Ramnicu Sarat, iar fostii politisti au fost detinuti in inchisoarea de la Fagaras.
O inchisoare, din orasul Pitesti, aflat la aproximativ 120 km nord-vest de Bucuresti, a devenit renumita pentru un experiment de o originalitate sadic-grotesca, aplicat pentru prima data acolo, la 6 decembrie 1949. Denumit “reeducare”, experimentul a fost folosit cu cateva luni inainte la inchisoarea de la Suceava. El folosea tehnici de abuz psihiatric, aparte in raport cu celelalte regimuri est-europene, cu toate ca detaliile sunt inca in mare masura necunoscute in Occident. Experimentul “reeducarii” a durat pana in august 1952 si a fost de asemenea aplicat si in alte inchisori, inclusiv la Gherla, desi pe scara mai redusa. Experimentul de la Pitesti trebuie deosebit de alte programe, purtand eticheta de reeducare. De altfel termenul de “reeducare” avea o conotatie mai larga, in el cuprinzandu-se, de la o perioada la alta, si intreaga retea de lagare de munca obligatorie sau, ulterior, tratamentele pshiatrice aplicate detinutilor.menite nu numai sa inculce teroarea in opozantii regimului, dar si sa distruga personalitatea individului. Natura si monstruozitatea acestui experiment efectuat de ofiterii de la penitenciare, sub conducerea lui Alexandru Nicolski de la Securitate, a asezat Romania intr-o pozitie
Dintre toate crimele comise de autoritatile din penitenciarele din Romania in regimul comunist, programul de “reeducare” a fost invaluit in secret cu mai multa grija decat oricare altul. Motivul principal era acela ca victimele reeducarii au fost fortate sa redevina la randul lor tortionari si, fireste, tortionarul se fereste sa-si recunoasca crima. Cu toate acestea, informatii discrete, neoficiale, despre experimentul de la Pitesti circulau in inchisorile Romaniei inca in cursul anilor ‘50. O parte a acestei istorii orale fragmentate a fost prezentata in 1963 intr-o carte alcatuita de Dumitru Bucu, el insusi detinut politic, carte ce a fost publicata in limba romana in Statele Unite si ulterior tradusa in limba engleza (114). Studiul lui Virgil Ierunca Pitesti (115,116) se inspira masiv din prezentarea lui Bacu, insa a permis romanilor sa afle grozavia Pitestilor, intrucat extrase din acesta au fost difuzate de catre Radio “Europa libera” curand dupa publicare. Dupa rasturnarea lui Ceausescu, alte marturii ale procesului de “reeducare” au iesit la suprafata sub forma literaturii memorialistice.
Nici una dintre aceste relatari nu identifica cui apartine initiativa programului de reeducare, desi natura sa sugereaza o inspiratie sovietica, probabil Beria, dar posibil Stalin insusi. Programul se baza pe teoriile sociologului si pedagogului sovietic Anton Makarenko (1888-1939) privind criminalii de drept comun. Delicventul era adus in stare de a-si da seama ca este un declasat a carui unica salvare rezida in dobandirea sprijinului partidului. Singura modalitate in care el poate face acest lucru este prin indrumarea altor delicventi pe drumul cinstei, iar acest lucru era numit “reeducare”. Dupa parerea lui Makarenko, “reeducarea” se realiza prin munca in colectiv, insa, in adaptarea sa romaneasca, “reeducarea” a fost efectuata prin aplicarea unor torturi fizice continue, insotite de spalarea creierului.
De ce s-a pus capat experimentului “reeducarii” in 1952? Intrucat un raspuns clar nu poate fi inca dat, nu putem face decat speculatii. Este posibil ca oprirea lui sa fie legata de inlaturarea din partid a Anei Pauker, a lui Vasile Luca si a lui Teohari Georgescu si sa faca parte din strategia lui Gheorghiu-Dej de a demonstra valabilitatea pretentiilor sale ca a pus capat regimului de teroare initiat de cei trei. Faptul ca un ofiter din Directia penitenciarelor din cadrul Ministerului de Interne, colonelul Czeller, direct implicat in program si prieten cu Ana Pauker, s-a impuscat la putin timp dupa demiterea acesteia, da temei unei asemenea explicatii. Dar, tot asa cum prietenia Anei Pauker cu Stalin si cu Molotov au scapat-o de un proces, legaturile lui Nicolsvki cu N.K.V.D.-ul i-au asigurat acestuia imunitatea. Pregatirile pentru procese au durat doi ani. Pentru a absolvi partidul de orice vina derivand din programul de reeducare, tortionarii au fost descrisi ca agenti ai lui Horia Sima, fostul conducator al Garzii de Fier. Acest scenariu cerea ca toti tortionarii care nu aveau nici o legatura cu Garda de Fier sa fie judecati separat. Astfel, doar fostii legionari, condusi de Eugen Turcanu, au fost judecati impreuna.
La procesul secret al lui Turcanu si al acolitilor sai, desfasurat in octombrie 1954, s-a pretins ca Horia Sima, de la locul sau de exil din Spania, i-ar fi dat ordine lui Turcanu, in 1949, sa duca la indeplinire programul de tortura de la Pitesti, pentru a compromite regimul comunist (117). Actul de acuzare, datat 20 septembrie 1954, afirma ca 22 de detinuti, condusi de Turcanu, au fost trimisi in judecata “pentru uciderea a peste 30 de detinuti, pentru abuz si tortura exercitate asupra unui numar de 780 de detinuti, dintre care 100 au ramas cu grave leziuni. Unii dintre acestia s-au sinucis pentru a evita tortura, in timp ce altii au inebunit din cauza pre siunilor psihice si fizice la care fusesera supusi” (118). Nu s-a spus nimic despre implicarea sovieticilor sau a lui Nicolski, dar s-a recunoscut asocierea unor membri ai personalului inchisorii la actiunile grupului Turcanu. Potrivit termenilor actului de acuzare, “in inchisoarea de la Suceava, legionarul Eugen Turcanu a actionat impreuna cu comandantul Tiron si sublocotenentul Marici la reeducarea detinutilor si a aranjat mai tarziu cu acesta din urma transferul sau la inchisoarea de la Bucuresti pentru a organiza si acolo asa-numita reeducare. Atat inspectorul general al inchisorii, Farkas, cat si consilierul sau politic, Stanga, au avut cunostinta de acest transfer”. In cazul inchisorii de la Pitesti, actul de acuzare ii incrimina pe comandantul inchisorii, Alexandru Dumitrescu, pe consilierul politic Marina, pe inspectorul general, Iosif Nemes, ca si pe locotenentii Mihai Mircea si Nicolae de a-l fi ajutat pe Turcanu (119).
Totusi, aceste oficialitati din Ministerul de Interne erau plevusca, iar nevoia de a gasi un tap ispasitor la un nivel superior a dictat probabil dezvaluirea prezentata la interogatoriu de catre o parte dintre acuzati in legatura cu rolul jucat in acest program de MarinJianu, adjunct al ministrului de Interne. Gheorghe Popescu pretindea ca Jianu ar fi spus conducatorilor inchisorii de la Pitesti sa “foloseasca bataia pentru intimidare… apoi el i-a ales pe cinci dintre noi si ne-a spus ca vom primi hrana suplimentara daca, la randul nostru, ii bateam pe ceilalti” (120).
La proces prezidat de colonelul Alexandru Petrescu nu s-a facut nici o distinctie intre cele doua categorii de acuzatii: aceia care nu fusesera supusi programului (Turcanu, Popa, Nuti Patrascanu si Livinski) si cei care devenisera tortionari tocmai datorita acestui program (Gheorghe Popescu, Cornel Pop, Dan Dumitrescu si Octavian Voinea). La 10 noiembrie 1954, Tribunalul Militar Bucuresti i-a gasit vinovati pe acuzati si i-a condamnat pe toti la moarte. Cei 22 erau: Eugen Turcanu, Alexandru Popa (Tanu), Nuti Patrascanu, Mihai Livinski, Gheorghe Popescu, Cornel Pop, Dan Dumitrescu, Octavian Voinea, Vasile Puscasu, Vasile Pavaloaie, Ion Stoian, Grigore Romanescu, Aristotel Popescu, Maximilian Sobolevski, Constantin Juberian, Cornel Popovici, Ion Voiu, Ion Cerbu, Cristian Paul Serbanescu, Constantin Ionescu, Octavian Zbranca si Nicolae Colibas. Turcanu a fost executat impreuna cu alti 15 la 17 decembrie 1954. Nu toti cei condamnati la moarte au fost executati. Cei care urmau sa fie judecati pentru alte acuzatii legate de acest program, precum Tanu si Voinea, au ramas in inchisoare si au beneficiat de gratierea din 1955, prin care toate sentinetele de condamnare la moarte au fost comutate in munca silnica pe viata.
Sfarsitul tratamentelor de reeducare nu a insemnat si sfarsitul suferintelor pentru victimele sale. Semnele “spalarii creierelor” si ale torturii au marcat multe vieti. Un tanar, fost student la filologie, i-a impartasit lui Dumitru Bacu amintirile sale de la Pitesti, iar Bacu avea sa noteze ulterior:
«Cand tanarul si-a terminat istorisirea asta se intampla la cativa ani dupa “demascare” -, o disperare de nedescris se putea citi pe fata sa. Apoi a conchis: “Printr-o inimaginabila fatalitate, noi devenim groparii propriilor noastre aspiratii, ale propriilor noastre suflete. Niciodata nu vom mai fi capabili sa ne ridicam capetele. Odata, crestinii mureau impacati cu soarta lor. Dar noi, tot crestini, nu puteam aspira la acea impacare. Noi am devenit uneltele comunismului, pe care-l detestam din suflet… Era ca si cum Satana ne-ar fi smuls din mainile Domnului… Paream sa fiu intreg, dar in realitate eram doar o epava, discreditat in ochii prietenilor mei si dispretuit de dusmani. Si totusi, realitatea este ca noi nu eram cu nimic de vina”» (121).
Tratamentul cu socuri electrice este descris in unele relatari ale detinutilor de la Pitesti. De altfel, din literatura memorialistica de inchisoare reiese clar ca si in alte penitenciare de mare securitate, precum Jilava si Aiud, s-au folosit medicamentele ca metoda de pedeapsa. Frecventa folosirii lor si numarul de ani in care aceasta practica a continuat sunt greu de stabilit, data fiind saracia marturiilor disponibile. Nu se stie, de asemenea, scara la care s-au folosit in mod abuziv, din cauze politice, metodele psihiatrice, dupa incheierea experimentului de la Pitesti. Este foarte probabil ca folosirea acestora sa fi diminuat datorita sensibilitatii regimului fata de opiniile internationale exprimate in problema drepturilor omului, date fiind incercarile Romaniei de a fi acceptata la Natiunile Unite. Cand acest lucru s-a intamplat, in 1955, conditia impusa a fost o mai mare libertate in tara. Ca raspuns, Gheorghiu-Dej a dezafectat cateva penitenciare, printre care Sighetul, aproximativ 8.000 de detinuti politici din toata tara fiind mutati la Jilava si in alte penitenciare. In lumina tuturor represiunilor si incalcarilor drepturilor fundamentale ale omului, comise de la impunerea regimului comunist, admiterea Romaniei in Organizatia Natiunilor Unite a fost si a ramas un simulacru de respect pentru principiile Cartei O.N.U.
(continuare in numarul urmator)
Dennis Deletant Copywright Academia Civica
Note:
112 “Romania libera”, din 2 iulie 1993, p. 11.
113 Memoria si istoria, in “Romania libera”, 2223 mai 1993.
114 D. Bacu, The Anti-Humans, Monticello, Illinois, TLC, 1977.
115 Paris. Limite, 1981, p. 107
116 A. Ionescu, Daca vine ora H pe cine putem conta, Pitesti, 1992, pp. 46-55.
117 C. Aioanei, C. Troncota, Arhipelagul Ororii (II), in “Magazin istoric”, vol. 27, nr. 4, aprilie 1993, p. 16
118 Ibidem.
119 Ibidem.
120 Ibidem.
121 Martyrdom in Communist Romania, Huntington, Indiana, Our Sunday Visitor, 1978, p. 101.
