(continuare din 5 mai)
ROMANIA SUB REGIMUL COMUNIST
(decembrie 1947 – decembrie 1989)
1. Dominatia sovietica si dictatura comunista (1947 – 1955)
Lupta interna de partid
Patrascanu a fost arestat in august1948. Interogatoriul sau, cel al sotiei sale si al unor acoliti, facute de Securitate, a urmat doar cinci luni mai tarziu, in ianuarie 1949. A durat pana in octombrie, cand sarcina a fost transmisa Serviciului Special de Informatii. Aceasta procedura a permis ca investigarea sa se desfasoare in concordanta cu epurarile ereticilor “titoisti” din celelalte state satelit, culminand cu excluderea lui Lalo Rajk in Ungaria si lui Traiko Kostov in Bulgaria, in septembrie si, respectiv, in decembrie 1949. Patrascanu a fost tinut in arest si a fost interogat fara incetare – din 1952 din nou de catre Securitate si de omniprezentii consilieri sovietici ce directionau cursul si metodele anchetei. Patrascanu nu a aparut ca principal acuzat intr-un proces public ca Rajk si Kostov. Procesul lui s-a tinut cu usile inchise, abia in aprilie 1954. Lista presupuselor crime – ale sale si ale coinculpatilor – avea 36 de pagini. In principal, il acuzau pe Patrascanu ca ar fi fost “agent al politiei fasciste burgheze si al serviciilor secrete britanice” si ca l-ar fi sprijinit pe Antonescu in razboiul impotriva Uniunii Sovietice, ca ar fi colaborat cu imperialistii anglo-americani pentru rasturnarea regimului instituit la 6 martie 1945 si ca ar fi dat informatii secrete in legatura cu securitatea statului serviciilor secrete engleze si americane. Aceste acuzatii au fost aduse in fata unui tribunal militar si au condus la condamnarea sa la moarte, pe care Gheorghe Gheorghiu-Dej o gandea mai demult, cu aprobarea sovieticilor. Dej scapa astfel de ultima alternativa la conducere si evita orice incercare sovietica de a impune o restructurare post-stalinista a partidului.
De fapt, Dej a ramas el insusi un stalinist convins. Moartea lui Stalin, la 5 martie 1953, nu a influentat cine stie ce politica interna a Romaniei: nu s-a operat nici o schimbare majora in conducerea partidului, nu s-a realizat descentralizarea economiei si nu s-a pus capat colectivizarii agriculturii. Cu toate acestea, a fost data o amnistie de scurta durata a detinutilor politici in 1955, iar in politica culturala a intervenit o usoara liberalizare. Moartea lui Stalin a avut o influenta ceva mai mare asupra relatiilor Romaniei cu Uniunea Sovietica, care, in retrospectiva, se poate numi emblematica. Lucrarile la Canalul Dunare-Marea Neagra au fost abandonate, Hrusciov neimpartasind interesul lui Stalin pentru acest proiect. Guvernul sovietic a desfiintat Sovromurile – companii mixte infiintate la sfarsitul anilor ’40 pentru exploatarea resurselor naturale ale Romaniei – vanzandu-le romanilor partile lor in vara anului 1954. Companiile care au supravietuit – cele din domeniul exploatarii petrolului si a uraniului si din domeniul mineritului – au fost vandute in 1955-1956.
2. Incercari de autonomie (1956 – 1969)
Noua linie a lui Hrusciov
Un semn clar ca nu aveau sa se faca nici un fel de concesii socialismului igienizat al lui Hrusciov a fost reluarea de catre Gheorghiu-Dej a functiei de prim-secretar si realegerea, in Biroul Politic, la cel de-al doilea Congres al Partidului Muncitoresc Roman, in decembrie 1955, a acelorasi persoane care fusesera alese in mai 1952, cand avusese loc epurarea Anei Pauker si a lui Luca124. Au fost adaugati doi membri, Nicolae Ceausescu si Alexandru Draghici, confirmand ascensiunea paralela a celor doi pe scara ierarhica a partidului. N-a durat mult, insa, pana cand Gheorghiu-Dej urma sa se confrunte cu implicatiile unei noi evaluari a mostenirii staliniste facute de catre noul conducator sovietic.
Raportul secret al lui Hrusciov la cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, in februarie 1956, 1-a debusolat complet pe Gheorghiu-Dej si i-a trebuit o luna intreaga sa-si revina. Gheorghiu-Dej condusese delegatia romana la congres (ceilalti membri ai delegatiei fusesera Iosif Chisinevski, Miron Constantinescu si Petre Borila). Primul sau comentariu asupra congresului a fost exprimat abia la 23 martie, intr-un raport al delegatiei romane, prezentat in fata unei plenare largite a Comitetului Central al P.M.R., publicat intr-o formula prescurtata in “Scanteia”, sase zile mai tarziu. Gheorghiu-Dej a recunoscut doar ca Stalin isi patase reputatia complacandu-se in cultul personalitatii si permitand politiei politice sa foloseasca teroarea; el a adaugat ca “indepartarea lui Stalin de la conceptul marxist-leninist al rolului personalitatii” a avut o “influenta negativa“. Nu s-a spus nimic despre raportul secret al lui Hrusciov125.
Gheorghiu-Dej a incercat in raportul sau sa anticipeze si sa abata critica vizand propriul sau stalinism, indreptand-o, fara sa-i numeasca, spre Pauker, Luca si Georgescu, ca adevaratii stalinisti din partid. De la inlaturarea celor trei conducatori, partidul, pretindea el, luase masuri decisive pentru democratizarea sa. Evocand in acest sens cel de-al doilea congres al partidului, din decembrie 1955, ca inceput al unei noi etape prin care fusesera reintroduse conducerea colectiva si democratia interna, intr-o aluzie privind folosirea terorii, el a recunoscut ca, desi fortele de securitate inregistrasera mari succese, in special in demascarea spionilor occidentali, acestea au depasit limitele legalitatii, lasand sa se inteleaga ca aceste abuzuri s-au intamplat in perioada in care Teohari Georgescu a detinut mandatul de ministru de Interne. Singura modalitate de a le contracara a fost consolidarea controlului de partid asupra Securitatii. Draghici a iesit nemanjit, dar, ironia soartei, argumentele folosite, 21 de ani mai tarziu, de catre Ceausescu, pentru a-1 denunta pe Draghici si pentru a cere o reintoarcere la legalitate a Ministerului de Interne, vor fi, in mod surprinzator, asemanatoare celor prezentate de catre Gheorghiu-Dej la aceasta plenara.
Vulnerabilitatea lui Gheorghiu-Dej pe fondul condamnarii lui Stalin a fost pusa in evidenta de atacurile indreptate impotriva sa in timpul plenarei de catre alti doi membri ai delegatiei, Miron Constantinescu si Iosif Chisinevski, care l-au acuzat de a fi urmat principiile staliniste si de a fi folosit metodele staliniste. Convergenta opozitiei lor fata de Dej i-a apropiat pe cei doi. Chisinevski a fost condus probabil de oportunism. Era el insusi profund implicat in afacerea Patrascanu, tot asa cum era si Constantinescu. Acesta din urma vedea in raportul lui Hrusciov un prilej de a discuta nevoia de liberalizare in cadrul partidului si a tarii126. Pentru Gheorghiu-Dej, pe de alta parte, demolarea cultului personalitatii lui Stalin era un factor deosebit de demoralizant, tinand seama de maleabilitatea lui in mainile dictatorului sovietic si, in consecinta, a facut tot ce i-a stat in putinta sa-l minimalizeze, limitandu-l, asa cum remarca o sursa americana, la “o problema de intriga de partid si nu de discutie publica”127.
Precautia lui Gheorghiu-Dej in aceasta privinta se dovedeste prin convocarea de catre acesta a unei sedinte secrete la sala Floreasca, la sfarsitul lunii martie 1956, doar la cateva zile dupa plenara Comitetului Central. Cei 3.000 de participanti aflati in sala reprezentau elita partidului. Sedinta a fost prezidata de catre Gheorghiu-Dej si s-a anuntat ca luarea de notite era interzisa. Gheorghiu-Dej a dat citire unei versiuni prescurtate a raportului secret al lui Hrusciov, prezentat la cel de-al XX-lea Congres al P.C.U.S., comentand ca acest raport nu avea nici un fel de relevanta pentru Partidul Comunist Roman, intrucat, “multumita politicii consecvente marxist-leniniste a Comitetului Central”, excesele cultului personalitatii fusesera eliminate in 1952. In cele sase discursuri ce au urmat, toate rostite de figuri minore din partid, doar unul a facut nota discordanta, cerand o evaluare a activitatii conducatorilor de partid in lumina criticilor formulate de catre Hrusciov. Discursul lui Gheorghiu-Dej a stabilit linia partidului pentru urmatorii cativa ani. Acesta a plasat Partidul Comunist Roman printre partidele cu linia cea mai dura din lagarul comunist. Sedinta insasi a avut o semnificatie majora: a fost singura din Romania in care textul lui Hrusciov a fost prezentat in public; a dovedit rezistenta conducerii partidului la procesul de destalinizare; in sfarsit, a scos in evidenta slabiciunea opozitiei din randul partidului fata de Gheorghiu-Dej. Refuzand sa purceada la destalinizare cu sprijinul cadrelor de partid, Gheorghiu-Dej a reusit sa-si consolideze propriul control asupra partidului si sa-l lege mai strans de persoana sa128.
Impactul revoltei ungare
Revolta ungara a permis conducerii romanesti sa-si demonstreze in mare masura fidelitatea fata de Uniunea Sovietica. Revolta a inceput cu o masiva demonstratie populara la Budapesta, la 23 octombrie 1956, in cursul careia a fost distrus monumentul lui Stalin si a fost dat jos drapelul national cu emblema Republicii Populare Ungare. Repercursiunile s-au facut simtite in curand in Romania. La
27 octombrie au avut loc demonstratii studentesti si muncitoresti la Bucuresti, Cluj, Iasi si Timisoara. Accentul protestelor studentesti a fost pus pe abolirea invatarii limbii ruse in scoli si universitati. La Politehnica din Timisoara, cativa studenti, si anume Caius Mutiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Ladislau Nagy si altii, sprijiniti de un conferentiar, Gheorghe Pop, au tinut o sedinta secreta in care, la 28 octombrie 1956, au hotarat sa convoace o adunare generala a studentilor din toate institutiile de invatamant din Timisoara, pentru a discuta hrana proasta din cantinele studentesti si lipsurile din invatamant. Adunarea a fost pregatita peste capetele celor din administratia Politehnicii si din organizatia de partid si a avut loc la Facultatea de mecanica, la 30 octombrie. Au participat mai mult de 1.000 de studenti. Potrivit unui raport intocmit de Comitetul regional de partid de la vremea aceea, reprezentantii partidului, condusi de Petre Lupu si Ilie Verdet, au fost batjocoriti si obligati sa paraseasca sala. Au fost chemate unitati ale armatei, care au inchis cladirea Politehnicii, apoi s-au operat arestari129. Protestele au avut totusi efect. La 5 noiembrie, Miron Constantinescu s-a adresat unei adunari studentesti de la Cluj si a promis ca orele obligatorii de limba rusa in universitati vor fi desfiintate si ca vor fi imbunatatite conditiile de trai. Doua saptamani mai tarziu, Miron Constantinescu a fost numit ministru al Invatamantului.
La 29 octombrie, ceferistii de la Atelierele “Grivita” din Bucuresti au tinut o adunare de protest, cerand conditii mai bune de munca, iar la Iasi au avut loc demonstratii de strada pentru o mai buna aprovizionare cu alimente. O recolta teribil de proasta redusese drastic productia de alimente, iar cozile devenisera un lucru obisnuit si in alte orase mari. Pentru a pune capat crizei, Gheorghiu-Dej si o delegatie romana si-au scurtat vizita in Iugoslavia, la 28 octombrie. Au fost operate mii de arestari in locurile unde avusesera loc manifestari de protest, in special printre studentii care au participat la adunarile din Cluj si din Timisoara. Una dintre cele mai mari adunari a avut loc la Bucuresti. In cadrul masurilor ce au fost adoptate, persoanele amnistiate in anul 1955 au fost rearestate. Hrusciov insusi a facut aluzie la aceste demonstratii intr-un cuvant adresat organizatiei de Comsomol, din Moscova la 8 noiembrie 1956, in care a spus ca exista “un spirit cam nesanatos” printre studenti “intr-una din institutiile de invatamant din Romania” si a felicitat Partidul Comunist Roman pentru modul rapid si eficient in care a rezolvat problemele130. La 30 octombrie, regiunile Timisoara, Oradea si Iasi au fost puse sub conducere militara. Trupe sovietice au trecut granita de est a Romaniei si s-au concentrat la frontiera din vestul Romaniei, la granita cu Ungaria. Pentru a-i linisti pe muncitori, guvernul a anuntat la 29 octombrie ca salariul minim va fi ridicat si ca se vor face concesii speciale ceferistilor, sub forma de calatorii gratuite. La 2 noiembrie, Gheorghe Apostol s-a adresat unei adunari a ceferistilor, carora le-a promis sprijin. Gheorghiu-Dej, el insusi ceferist, s-a tinut de-o parte131.
(continuare in numarul urmator)
Dennis Deletant
Copywright Academia Civica
(124 M.E. Fischer, A Study in Political Leadership, Boulder si Londra, Lynne Reinner, 1989, p. 51.
125 G. lonescu, Communism in Romania, 1944-1962, Londra, Oxford University Press, 1964, p. 259.
126 Ibidem, p. 261; vezi si V. Tismaneanu, Miron Constantinescu or the Impossible Heresy, in “Survey”, vol. 28, iarna 1984, p. 182.
127 S. Verona, Military Occupation and Diplomacy. Soviet Troops in Romania 1944-1958, Durham si Londra, Duke University Press, 1992, p. 88.
128 G. Haupt, La Genèse du Conflit Sovieto-Roumain, in “Revue Francaise de Science Politique”, vol. 18, 1968, nr. 4, august, p. 676.
129 “NU”, nr. 108, 6-13 mai 1993, p. 9.
130 G. lonescu, op. cit., p. 272
131 Ibidem, p. 269.)
