(decembrie 1947 – decembrie 1989)
2. Incercari de autonomie (1956-1969) .O noua perioada de teroare
Pentru a compensa retragerea sovietica, micsorand temerile sovietice ca aceasta ar putea sa afecteze sprijinul regimului din Romania si in acelasi timp pentru a mentine controlul partidului, Dej a aprobat introducerea imediata a unor masuri stringente de securitate interna. S-au adus amendamente la Codul Penal, care devenea acum mai draconic decat cel din 1949. Prin Decretul nr. 318 din 21 iulie 1958 erau definite noi infractiuni ce atrageau pedeapsa cu moartea. Articolul 9 impunea pedeapsa cu moartea pentru cetatenii romani care contactau straini in vederea comiterii unui act “care ar putea provoca statul roman sa se implice intr-o declaratie de neutralitate sau intr-o declaratie de razboi”. Acest articol era in mod clar menit sa-i descurajeze pe cei care ar fi fost tentati sa urmeze exemplul lui Imre Nagy care, in timpul revolutiei din 1956, proclamase neutralitatea tarii sale si, implicit, retragerea din Tratatul de la Varsovia. Aceasta tentatie s-ar fi putut dovedi si mai mare in absenta fortelor de ocupatie sovietice. Definitia “sabotajului economic” a fost largita, pentru a include furtul si mita, asa cum a fost largita si definitia actelor “huliganice” comise de tineri. In toamna anului 1958 au fost aplicate primele sentinte de condamnare la pentru noile crime (141). Aplicarea acestor noi masuri, in special a celor din Decretul nr. 89 din 1958, care prevedea arestarea fostilor membri ai Garzii de Fier, a condus la o rapida crestere a numarului detinutilor politici. Daca in 1955, potrivit cifrelor oficiale, mai erau 6.404 persoane inchise pentru delicte impotriva securitatii statului (aceasta cifra nu includea pe cei intemnitati fara judecata, in cazul acestora neexistand date), numarul acestora scazuse la 6.211 in ianuarie 1958, pentru a creste in luna decembrie a aceluiasi an la 10.125, iar in ianuarie 1960, la 17.613 persoane. (142)
Cei condamnati la munca silnica, potrivit noilor masuri, au fost trimisi in lagare in zonele de mlastina ale Deltei Dunarii, in special la Periprava, ca sa stranga stuf pentru fabricile de celuloza nou construite de la Maliuc-Mahmudia si Chiscani, langa Braila. Ambele fabrici fusesera finantate in comun de catre Romania, Polonia, Cehoslovacia si Germania Rasariteana. In 1957 s-a apreciat ca ar fi necesara forta de munca a 25.000 de persoane si acest numar a fost obtinut prin transferarea unor detinuti politici si de drept comun, destinati sa se alature noilor condamnati. Un articol publicat in “Scanteia” din 5 februarie 1959 aducea elogii realizarilor muncitorilor din Delta Dunarii, fara sa faca nici o mentiune privind statutul lor sau conditiile ingrozitoare in care traiau si lucrau. Desi multi intelectuali si tarani au trecut prin aceste lagare, majoritatea muncitorilor erau tineri opozanti ai regimului, avand varsta intre 16 si 25 de ani. Multi au cazut victime ravagiilor facute de malarie si tuberculoza. De fapt, cifrele de productie din lagar erau atat de dezamagitoare incat regimul a fost fortat sa recruteze “voluntari”, ale caror conditii de munca erau de departe mai bune decat acelea ale condamnatilor, respectivii primind in plus un salariu.
Un fost detinut descrie conditiile din aceste lagare intrun jurnal din emigratie, la inceputul anilor ’60. Lagarele erau situate in patru zone ale Deltei: in Balta Brailei, la nord de Harsova, unde se aflau aproximativ 10 lagare; in apropiere de Fetesti, unde se aflau cateva lagare mai mici; in jurul satului Periprava, unde s-a aflat numarul cel mai mare de lagare; in jurul lacului Dranov. Cele mai mari lagare, precum cel de la Salcia, din Balta Brailei, cuprindeau pana la 6.000 de detinuti. S-a apreciat ca numarul total al detinutilor din Delta se apropia de 40.000. Condamnatii erau constransi sa lucreze exclusiv cu bratele, stand in apa pana la brau, si sa taie stuf cu o coasa. Dupa ce adunau snopuri cantarind aproape 50 de kilograme, erau obligati sa le care in spinare pe o distanta mai mare de un kilometru, fara ca stuful sa atinga solul. Caini special antrenati ii muscau pe oameni de calcaie daca se impiedicau. Norma zilnica pentru fiecare condamnat era de 15 snopi, iar cei care nu reuseau sa o indeplineasca isi vedeau redusa ratia de mancare si erau uneori batuti la talpi. Detinutii care purtau pe dosul mainii literele CR, insemnand “contrarevolutionar”, erau maltratati in mod special. Hrana consta din cateva felii de paine cu marmelada si o ceasca cu inlocuitor de cafea, dimineata, si o bucata de mamaliga rece si ciorba la pranz si seara.
Zona care urma sa fie recoltata era inconjurata cu garduri de sarma ghimpata bransate la curent de inalta tensiune si patrulata de gardieni calare si de caini cu insotitori. Guri de mitraliera si reflectoare era dispuse de jur-imprejurul perimetrului ingradit. Detinutii se intorceau in fiecare zi, dupa ce lucrasera in apa, in colibe de lemn neincalzite si neizolate; nu este surprinzator ca multi dintre acestia cadeau in mod regulat prada bolilor, in special malariei. Asistenta medicala era practic inexistenta, in unele lagare lipsind in totalitate medicamentele si pansamentele. Rata mortalitatii era ridicata, facand sa te gandesti ca autoritatile urmareau sa-i lichideze pe detinuti, dar asemenea ganduri sunt greu de acceptat data fiind necesitatea indeplinirii sarcinilor de productie. Conditiile de munca si de viata din lagar sunt o marturie a mentalitatii potrivit careia detinutii erau sclavi care nu meritau decat strictul necesar pentru a le asigura capacitatea de munca, dar carora li se refuza orice grija ce ar fi putut sa mareasca aceasta capacitate sau sa o protejeze.
Populatia coloniei din Delta a sporit la inceputul anului 1959, dupa cum arata exemplul lagarului Stoienesti din Balta Brailei. Aproape 2.000 de studenti detinuti au fost adusi in februarie 1959 in acest lagar, care cuprindea si 1.400 de tarani ce se opusesera colectivizarii. Multi dintre studenti fusesera prinsi pe cand incercau sa paraseasca tara clandestin. Ei fusesera incartiruiti in trei saivane, fiecare de 6 m latime si 8 m lungime, cu pereti cu inaltimea doar de l m. Saracacios imbracati pentru temperaturile foarte scazute pe timp de iarna, lipsiti de apa curenta si de conditii sanitare adecvate, multi dintre studenti s-au imbolnavit de dizenterie si febra tifoida. Cu toate astea, au fost fortati sa construiasca un dig la temperaturi sub zero grade. Dupa trei saptamani, mai mult de 400 de detinuti au trebuit sa fie mutati la Galati, pentru tratament, 40 dintre acestia murind in timpul transportului. O comisie medicala a fost trimisa in lagar si s-a apreciat ca peste l.500 de detinuti aveau nevoie de tratament spitalicesc. Dar, in loc sa fie expediati la Galati, autoritatile inchisorii si Directia Generala a Penitenciarelor (143) i-au mutat in colonia de la Periprava, unde multi dintre acestia au decedat dupa cateva zile. Efectivul lor a sporit si cu peste 1.000 de detinuti transferati de la inchisoarea Gherla, la inceputul lui aprilie 1960. Cei din urma au fost inghesuiti ca vitele in vagoane de cale ferata in noaptea de 2-3 aprilie si au petrecut patru nopti fara conditii sanitare corespunzatoare sau hrana, inainte de a ajunge la Periprava. Unii nu au supravietuit calatoriei.
Un alt decret, din 1958, a anuntat un nou val de epurari; de asta data erau vizati slujbasii statului provenind din randul fostilor ofiteri din armata regala, fostii mosieri, persoanele cu cazier politic si copiii tuturor acestora. La o scara mult mai mica, divulgarea locului in care se aflau arhivele romanesti atragea de asemenea pedeapsa cu moartea (144). In inchisori, disciplina devenea din ce in ce mai aspra. Annie Samuelli, detinuta timp de aproape 12 ani, intre 1949 si 1961, isi reaminteste cum comportamentul gardienilor s-a inasprit peste noapte. “Brusc au primit mana libera sa aplice regulamentul ad litteram, iar acest lucru a inclus o gama noua de pedepse distribuite cu rautate”. (145)
Nu doar severitatea exceptionala a acestor masuri a dat un semnal clar romanilor ca regimul de teroare nu avea sa fie usurat; faptul ca nu au fost publicate in presa sau difuzate la radio (prevederile decretului au fost tiparite doar in “Monitorul Oficial”) a generat un sentiment de nesiguranta, amplificand teama ce cuprinsese populatia. Aplicarea aparent la voia intamplarii a legislatiei de catre instrumentele politiei de stat servea perfect regimului in actiunea de inasprire a controlului prin teroare, intr-un moment cand, ironia soartei, cel mai cunoscut simbol al puterii sovietice, Armata Rosie, fusese retras.
Autonomia fata de Uniunea Sovietica
In spatele acestei ironii se gaseste o explicatie: Gheorghiu-Dej facea distinctie intre modelul sovietic si Uniunea Sovietica. Optand pentru cel dintai, Gheorghiu-Dej si-a pus partidul si tara pe un nou fagas de autonomie fata de stapanul sovietic, refuzand sa accepte pentru Romania, in cadrul C.A.E.R., rolul de “cos de paine” pentru membrii industrializati ai acestuia, precum Germania Rasariteana si Cehoslovacia. Asa cum a subliniat Michael Shafir, in atitudinea lui Gheorghiu-Dej exista un paradox. Angajarea sa fata de valorile leninist-staliniste ale industrializarii l-au transformat intr-un “comunist national” (146). In plus, consecventa sa ca stalinist a dus in cele din urma la micsorarea terorii institutionalizate.
Dezacordul cu Moscova s-a manifestat treptat si inegal, cu fluctuatii, in ceea ce priveste inceputurile sale, Stefan Fischer-Galati are oarecum dreptate atunci cand afirma ca “cel putin inca din 1955, Gheorghe Gheorghiu-Dej si tovarasii sai au urmat cu precautie o politica nationala, formulata mai intai in 1945, si au prevazut o posibila afirmare, in cele din urma, a independentei fata de Kremlin”, daca ar fi sa dam crezare dezvaluirii lui Hrusciov, mentionata mai sus, ca ar fi fost abordat de Bodnaras in august 1955 in vederea retragerii trupelor sovietice (147). Practic, totusi, argumentul lui Kenneth Jowitt ca Romania a pornit pe calea autonomiei dupa 1962 este mai convingator (148).
Campania de stabilire a unui nou curs al Romaniei a fost in acelasi timp activa si reactiva. Nu a fost doar urmarirea de catre Gheorghiu-Dej a scopului de a distanta Romania de Uniunea Sovietica, prin aceasta castigand o mai mare popularitate pentru partidul sau, ci si o reactie fata de cele doua evolutii majore care constituiau o amenintare pentru noul curs al Romaniei. Prima evolutie majora a fost planul lui Hrusciov, prezentat la Moscova membrilor C.A.E.R., la 3-5 august 1961. Planul conferea organismului un rol de planificare supranationala, care, daca ar fi fost acceptat de Romania, ar fi obligat-o sa ramana un furnizor de materii prime si sa abandoneze programul sau de industrializare rapida, riscand astfel haosul economic in interior. O asemenea masura ar fi facut ca tara sa riste in continuare exploatarea economica de catre Uniunea Sovietica, ceea ce Gheorghiu-Dej a cautat cu tot dinadinsul sa evite prin angajarea pe drumul politicii de industrializare.
`Cea de-a doua evolutie majora a fost conflictul sinosovietic, ce a aparut pentru prima data la suprafata la cel de-al treilea congres al Partidului Comunist Roman, in iunie 1960. Gheorghiu-Dej a folosit formula egalitatii tuturor statelor socialiste pentru a justifica propria sa politica de autonomie fata de Uniunea Sovietica si a primit sprijinul chinez pentru respingerea planului C.A.E.R (149). Conflictul era prielnic pentru sfidarea de catre Gheorghiu-Dej a lui Hrusciov (150), dar conducatorul roman a manifestat grija de a-si pastra neutralitatea in disputa. Intr-un efort de a media in acest conflict, o delegatie romana a vizitat Beijingul in februarie 1964, dar s-a reintors cu mainile goale si aceasta a condus doar la alte presiuni din partea lui Hrusciov pentru a-i aduce din nou pe romani in randuri. O sursa afirma ca Hrusciov a ridicat frontal, dar nu public in timpul escalei facute de romani la Moscova, la reintoarcerea lor din China chestiunea revizuirii teritoriale in Transilvania si a indicat chiar disponibilitatea de a organiza un plebiscit atat in Basarabia, cat si in Transilvania (151). Legarea problemei Transilvaniei cu aceea a conflictului sino-sovietic i-ar fi dezamorsat pe romani. Presiunea din partea Moscovei a sporit in aceeasi luna, cand, in capitala sovietica, s-a lansat un plan pentru crearea unei regiuni economice cuprinzand mare parte din R.S.S. Moldoveneasca, jumatate din Romania si o parte din Bulgaria. Cunoscut drept Planul Valev, dupa autorul sau, care era profesor de economie Ia Universitatea din Moscova, planul a primit un raspuns ostil din partea guvernului roman, care l-a condamnat public in mijloacele sale de informare.
(continuare in numarul urmator)
Dennis Deletant
Copywright Academia Civica
Note:
141 G. lonescu, op. cit., p. 290.
142 Cartea Alba a Securitatii, vol. III, 1958-1958, Bucuresti, SRI, 1994, p, 1207, nota 75.
143 Les Camps de la Mort du Delta du Danube, in “La Nation Roumaine”, nr. 215, nov. 1962 ian. 1963, p. 6
144 G. lonescu, op. cit., p. 290.
145 A. Samuelli, The Wall Between, Washington D.C. Robert B. Luce, 1967, p. 187.
146 M. Shafir, Romania: Politics, Economics and Society, Londra, Frances Pinter, 1985, p. 48.
147 The New Rumania. From People’s Democracy to Socialist Republic, Cambridge, Massachusetts, The MITPress, 1967, p, VII.
148 Revolutionary Breakthroughs and National Development: The Case of Romania, 1944-1965, pp. 198-228.
149 R.R.King, Rumania and the Sino-Soviet Conflict, in “Studies in Comparative Communism”, nr. 4, 1972, p. 375.
150 The New Rumania: From People’s Democracy to Socialist Republic, Cambridge, Massachusetts, 1967, p. 78-103.
151 Ibidem, p. 101.
