(decembrie 1947 decembrie 1989)
2. Incercari de autonomie (1956-1969) Autonomia fata de Uniunea Sovietica
Aceste semnale din partea lui Hrusciov, asociate cu faptul ca romanii si-au dat seama ca Beijingul era incapabil sa-i ajute din punct de vedere economic, i-au impins sa faca o declaratie publica privind autonomia lor. In afara de faptul ca dorea sa previna orice miscare din partea Kremlinului, declaratia solicita sprijin politic si economic din partea occidentului impotriva Moscovei. Politica romaneasca a fost formal legitimata in Declaratia cu privire la pozitia Partidului Muncitoresc Roman in problemele miscarii comuniste si muncitoresti internationale, care a fost publicata in “Scanteia” la 23 aprilie 1964. In acelasi timp, Comitetul Central al partidului a autorizat drept replica deliberata la amenintarile sovietice publicarea unui manuscris al lui Karl Marx, cuprinzand referiri la problema Basarabiei.
Potrivit defectorului roman Ion Mihai Pacepa, inlaturarea lui Hrusciov, la 14 octombrie 1964, din calitatea de lider sovietic, i-a oferit lui Gheorghiu-Dej o sansa in plus pentru a consolida ruptura cu Moscova.
Exploatand schimbarea din conducerea sovietica, Gheorghiu-Dej l -a convocat pe ambasadorul sovietic, la 21 octombrie, si i-a cerut retragerea consilierilor K.G.B. din Romania. Moscova a reactionat rapid si furios. Adoua zi, presedintele K.G.B., Vladimir Efremovici Semiceastnii, i-a trimis o telegrama lui Alexandru Draghici, amintindu-i ca Romania traia sub “umbrela protectoare a Moscovei” si ca va regreta actiunea lui. O telegrama similara din partea generalului Aleksandr Saharovski, seful Directiei Principale I si fost consilier la Bucuresti, a aterizat pe biroul generalului Nicolae Doicaru, seful D.G.I.E. In noiembrie, Saharovski a sosit pe neasteptate la Bucuresti, urmat de Semiceastnii (152)
Discutiile dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej si Leonid Ilici Brejnev in legatura cu retragerea consilierilor K.G.B. de la Bucuresti au continuat, dupa cum se spune, pana la sfarsitul lunii noiembrie si l-au implicat si pe Aleksandr Selepin, care fusese pana in decembrie 1961 presedinte al K.G.B., iar acum era presedinte al Comitetului pentru Controlul de Partid si de Stat, care supraveghea inclusiv munca K.G.B. Saharovski s-a simtit deosebit de lezat, dat fiind ca mosise nasterea Securitatii in 1948, dar, in cele din urma, conducerea sovietica s-a induplecat si, in decembrie 1964, consilierii au fost retrasi, permitandu-li-se sa ia toate lucrurile din apartamentele pe care le rechizitionasera. Astfel, serviciile romane de securitate si de informatii au devenit primele agentii de acest gen dintr-o tara membra a Tratatului de la Varsovia care s-au descotorosit de consilierii sovietici. Directia Generala de Informatii Externe (D.G.I.E.) a fost singura agentie de informatii externe din blocul rasaritean care s-a bucurat de acest privilegiu pana la prabusirea comunismului in 1989. Acest lucru nu inseamna, desigur, ca a incetat sa mai colaboreze cu K.G.B.
Ruptura lui Gheorghiu-Dej cu Moscova, atingand pe multi romani la coarda sensibila rusofoba, a atras regimului un oarecare sprijin. Stimularea sentimentului inerent antirusesc i-a oferit lui Gheorghiu-Dej o cale simpla de crestere a popularitatii regimului, distantandu-l in acelasi timp de stapanul sau sovietic. O serie de masuri antirusesti introduse in 1963, printre care inchiderea Institutului “Maxim Gorki” din Bucuresti, eliminarea limbii ruse ca materie obligatorie in scoli si inlocuirea numelor rusesti ale strazilor si ale unor cladiri publice, prin nume romanesti, anuntau o autonomie mai mare fata de Moscova. O data cu aceste schimbari in relatiile Romaniei cu Uniunea Sovietica, s-a produs o mutatie de seama si in severitatea puterii politienesti.
Slabirea terorii
Potrivit statisticilor oficiale, numarul de persoane condamnate la inchisoare pentru delicte “impotriva securitatii statului” (adica a statului monopartit) se ridica in ianuarie 1960 la 17.613. Prima scadere mai importanta a avut loc intre ianuarie si decembrie 1962, cand numarul acestora s-a redus de la 16.327 la 13.017, in urma eliberarii multor fosti legionari, in urmatoarele douasprezece luni, ca urmare a amnistiilor decretate de Gheorghiu-Dej in 1963 (nr. 5 si nr. 767), cifra s-a micsorat la 9.333, iar in 1964 (nr. 176 din aprilie si nr. 411 din iulie), majoritatea celor ramasi in inchisori au fost eliberati (153). Amnistia a marcat sfarsitul unei ere de teroare politica care costase viata a zeci de mii de romani, provenind din elita politica, economica si culturala precomunista, insa instrumentul terorii, Securitatea, a ramas intact, nereformat si omniprezent. Securitatea si puternicul si ambitiosul ei sef, ministrul de Interne Alexandru Draghici, care s-a mentinut in functie din mai 1952, a ramas ca un memento al trecutului, dar si ca o amenintare pentru viitor.
La sfarsitul lunii ianuarie 1965 Gheorghiu-Dej s-a imbolnavit brusc. Afost tratat de cancer pulmonar, dar boala i-a atacat si ficatul si au fost chemati medici straini. In dupaamiaza zilei de 19 martie, secretarul partidului a intrat in coma si a murit. Trei zile mai tarziu, la 22 martie 1965, a iesit la iveala Nicolae Ceausescu in calitate de prim-secretar al Partidului Comunist Roman.
Ascensiunea lui Ceausescu
Partidul era inca legat fara iesire de teroarea din perioada istoriei Romaniei postbelice. Nascut al treilea din zece copii, la 26 ianuarie 1918, intr-o familie de tarani saraci din nord-estul Olteniei, Ceausescu insusi ar fi putut fi o dovada a unei tinereti petrecute in conflict cu autoritatile. Dupa ce a parasit casa parinteasca la varsta de unsprezece ani, pentru a se duce la Bucuresti, in cautare de lucru, a intrat din adolescenta in Partidul Comunist si a fost intemnitat de patru ori, intre 1933 si 1938, din cauza convingerilor sale politice (din 1924, Partidul Comunist fusese scos in ilegalitate). In 1936, era secretar al unui comitet regional al Uniunii Tineretului Comunist, iar doi ani mai tarziu avea sa fie promovat in functia de secretar al Comitetului Central al U.T.C. In septembrie 1939, a fost judecat in lipsa si condamnat la trei ani si jumatate inchisoare. A continuat sa activeze in ilegalitate pana in iulie 1940, cand a fost prins in cele din urma (154).
In timpul razboiului, Ceausescu a fost detinut in diverse inchisori pana cand, in august 1943, a fost transferat in lagarul de la Tg. Jiu, unde a ramas pana la rasturnarea lui Antonescu, in august 1944. Aici i-a cunoscut pe membrii marcanti ai Partidului Comunist Roman, printre care Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica care va ajunge presedinte al Consiliului de Stat dupa alegerea lui Ceausescu ca primsecretar si Ion Gheorghe Maurer, care a detinut functia de prim-ministru atat sub Gheorghiu-Dej, cat si sub Ceausescu. Dupa eliberarea din inchisoare, Ceausescu a ocupat mai multe functii de partid, inainte de a ajunge secretar al Comitetului de partid al Regiunii Oltenia in noiembrie 1946, insarcinat cu pregatirea alegerilor generale programate in acea luna. In timpul acelei campanii se pare ca, datorita irascibilitatii sale, Ceausescu a avut o disputa cu un director de banca la Slatina, conflict care s-a terminat cu injunghierea mortala a celui din urma. Nu este clar daca vinovat de moartea acestuia a fost Ceausescu insusi sau unul dintre oamenii lui de incredere, dar incidentul, daca este adevarat, a pus in evidenta atat temperamentul violent al lui Ceausescu, devenit notoriu mai tarziu, cat si tacticile brutale folosite de Partidul Comunist.
Experienta dobandita de Ceausescu in activitatea locala de partid l-a facut deosebit de util lui Gheorghiu-Dej, atunci cand se puneau bazele comunizarii Romaniei. Cand s-a anuntat programul de colectivizare a agriculturii, in martie 1949, Ceausescu a fost mutat la Ministerul Agriculturii ca ministru adjunct. In anul urmator a fost transferat in aceeasi functie la Ministerul Fortelor Armate, raspunzand direct de Directia Politica Superioara a Armatei, un organism de partid infiintat pentru crearea Armatei populare. Ceausescu si-a facut o ucenicie extrem de valoroasa pentru a-si asigura controlul complet al fortelor armate atunci cand, mai tarziu, a dobandit puteri dictatoriale.
Cand si-a epurat principalii rivali, in mai 1952, Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a promovat pe Nicolae Ceausescu ca membru plin in Comitetul Central, iar dupa executarea lui Patrascanu, in aprilie 1954, i-a facut atat pe el, cat si pe Draghici, membri supleanti ai Biroului Politic, pentru ca in anul urmator amandoi sa devina membri plini. Cresterea numarului membrilor de partid ceruta de Gheorghiu-Dej la Congresul P.C.R. din 1955 a fost supravegheata de Ceausescu in calitatea sa de secretar al Comitetului Central cu probleme organizatorice si de cadre. El si-a exercitat controlul in privinta promovarilor pe linie de partid si in cea mai mare parte a deceniului urmator. Acest instrument i-a oferit lui Ceausescu o baza puternica pentru a-si urmari alegerea in functia de conducator al partidului dupa Gheorghiu-Dej si, ulterior, pentru a-si consolida pozitia.
Pe hartie, Ceausescu era doar unul dintre activistii de frunte ai partidului, care putea sa aspire la alegerea sa la conducerea acestuia. Dintre toti acestia, doar el, Draghici, Chivu Stoica si Gheorghe Apostol nu erau exclusi de pe lista candidatilor la acest post din cauza originii lor etnice, ceilalti membri ai Biroului Politic fiind de origine bulgara (Coliu), ucrainiana (Bodnaras) sau germana (Maurer). Manevrele care i-au permis lui Ceausescu sa ajunga primsecretar nu au fost facute publice; abia dupa 1989 s-a aruncat o oarecare lumina asupra lor. Desi se pare ca Gheorghiu-Dej l-ar fi desemnat drept succesor pe Gheorghe Apostol, Ion Gheorghe Maurer, care fusese ales presedinte al Consiliului de Ministri inca de la 12 martie, l-a propus pe Ceausescu ca prim-secretar. Maurer si-a motivat alegerea in cateva interviuri acordate dupa rasturnarea lui Ceausescu, principala ratiune evocata de el fiind aceea ca il considera pe Ceausescu destul de curajos sa-i infrunte pe rusi; in acelasi timp, Maurer a lasat sa se inteleaga ca a regretat ulterior actul sau (155). Draghici, cu state vechi in functia de ministru al Afacerilor Interne, era temut de toata lumea. Chivu Stoica nu era considerat la inaltimea functiei, iar Apostol era socotit prea incapatanat. Potrivit unei surse din interior, Maurer incheiase un targ cu Ceausescu: Ceausescu urma sa sprijine numirea lui Maurer ca prim-ministru (ceea ce a si facut la 12 martie), iar Maurer, in schimb, dupa moartea lui Dej, avea sa-l propuna pe Ceausescu ca prim-secretar (156). In felul acesta, Maurer i-a dejucat planurile lui Apostol. Chivu Stoica a fost cumparat cu postul de presedinte al Consiliului de Stat.
Cel mai surprins de propunerea lui Maurer a fost Draghici, care se considera tot atat de apropiat de GheorghiuDej ca si toti ceilalti din Biroul Politic. Ceea ce Draghici nu a luat, sau nu a vrut sa ia in calcul, a fost faptul ca o alegere a sa in functia de prim-secretar ar fi compromis partidul, pentru ca, in calitate de ministru de Interne, obladuise prea multe crime si abuzuri. Slabirea terorii, instituita de Gheorghiu-Dej, a fost una dintre caracteristicile primilor ani de conducere ai lui Nicolae Ceausescu.
Acesta a continuat directia politica pentru care Gheorghiu-Dej fusese definit drept national-comunist: industrializarea rapida, insotita de o linie autonoma in politica externa. Urmarind o politica externa autonoma, Ceausescu a reusit nu numai sa ofere Occidentului prilejul sa exploateze o bresa aparenta in blocul comunist, dar si sa stimuleze antipatia poporului fata de stapanul sovietic. Romania a fost prima tara din blocul rasaritean care a stabilit relatii diplomatice cu Germania de Vest in 1967 si care nu a rupt relatiile diplomatice cu Israelul dupa Razboiul de Sase Zile. Autonomia a dus, in mod axiomatic, la o mai mare popularitate si, inevitabil, la cultivarea sentimentului national, la care s-a facut apel in incercarea de a rezolva situatia minoritatii maghiare din Transilvania si de a ridica problema Basarabiei.
(continuare in numarul urmator)
Dennis Deletant
Copywright Academia Civica
Note
152 I. Pacepa, Mostenirea Kremlinului, Bucuresti, Editura Venus, 1993, p. 253.
153 Potrivit istoriei oficiale a Securitatii, prin aplicarea decretelor 176 si 411, din aprilie si iulie 1964, au fost eliberati 10.014 detinuti politici. Aceste cifre nu corespund, daca acceptam pretentia aceleiasi surse ca in ianuarie 1964 erau 9.008 detinuti politici, doar daca, desigur, nu au mai fost arestate mai mult de 1.000 de persoane in 1964! (Cartea Alba a Securitatii, vol. II, 1958-1968, Bucuresti, SRI, pp. 33, 425). Potrivit cifrelor oficiale, in 1965, au fost arestate doar de Securitate 258 de persoane pentru “actiuni ostile statului”; in anul urmator au fost arestate 294 si in 1967, 312 persoane.
154 Mary Ellen Fischer, Nicolae Ceausescu, A Study in Political Leadership, Boulder si Londra, Lynne Reinner, 1989, p. 2.
155 Vezi interviurile cu Apostol, Maurer si Alexandru Barladeanu in Cum a venit la putere Nicolae Ceausescu?, in “Magazin istoric”, voi. 29, nr. 7, iulie 1955, pp. 3-7.
156 E. Mezincescu, Din nou despre fantoma lui Dej, in “Romania literara”, nr. 41, 16-22 decembrie 1992, p. 14.
