Romania sub regimul comunist (XXII)

(decembrie 1947-decembrie 1989)

2. Incercari de autonomie (1956-1969) “Problema nationala”

Unii observatori au detectat o imbunatatire initiala a situatiei minoritatilor, manifestata printr-o folosire mai larga a limbii maghiare in Transilvania, desi se pastrasera inca restrictii in privinta schimburilor culturale (157). Cu toate ca periodicele si cotidianele din Ungaria nu erau disponibile decat in numar limitat, o editura din Bucuresti se ocupa in mod expres de publicarea literaturii in limbile maghiara si germana, publica in tiraje mari operele originale ale scriitorilor maghiari si germani din Transilvania, precum si romane si volume de poezii ale unor clasici unguri si germani. O masura de prudenta dovedita de Ceausescu fata de minoritati a fost faptul ca primele sale vizite interne, dupa ce a devenit conducator de partid, s-au efectuat in zone cu o populatie maghiara numeroasa, iar discursurile sale au trasat limitele politicii sale in privinta minoritatilor. Pe de o parte, a recunoscut dreptul maghiarilor la propria cultura si la folosirea limbii materne, dar, pe de alta parte, a condamnat cu fermitate “nationalismul si sovinismul” (158). In scurt timp, politica sa de integrare a minoritatilor a reiesit clar din propunerile de reforma administrativa din 1967. Pe masura ce autoritatea sa se intarea, integrarea ameninta sa se transforme in asimilare.
In 1967 si 1968, “problema maghiara” a regimului s-a plasat in contextul reformei administrative si teritoriale a intregii tari (159). Pentru a domoli ingrijorarea minoritatii maghiare ca reorganizarea teritoriala ar putea inlatura si putina autonomie de care se bucura, Ceausescu a explicat ca “situatia geografica si conditiile social-politice, compozitia nationala a populatiei, legaturile culturale traditionale… vor trebui sa fie luate in considerare la formarea (noilor) judete”, si a subliniat ca “organele administrative locale vor avea grija ca prevederile Constitutiei cu privire la folosirea limbii materne in administratia de stat, in scoli si in institutiile culturale sa fie respectate cu strictete in acele localitati in care traiesc nationalitati conlocuitoare” (160) .
Promovarea lui Mihai Gere si a lui Janos Fazekas, personalitatile maghiare cele mai marcante din conducerea partidului, in functii inalte a conferit minoritatii maghiare un oarecare sentiment de siguranta (161). Fazekas a propus in Biroul Politic crearea unui “judet puternic”, cuprinzand zonele cu cea mai mare densitate de populatie maghiara. Propunerea sa nu a fost, totusi, acceptata de comisia de partid insarcinata cu stabilirea noilor unitati administrative. In schimb, s-a ajuns la un compromis care permitea o puternica concentrare de maghiari in doua judete, nu intr-unul singur.
Noua forma de organizare pe judete, adoptata de Marea Adunare Nationala in februarie 1968, lasa vorbitorii de limba maghiara sa fie majoritari in mai multe judete decat inainte, pe vremea regiunilor, dar fara posibilitatea de a crea un singur bloc, monolit, clar delimitat, de maghiari, care ar fi putut formula o pretentie mai convingatoare de autonomie. Unele judete cu populatia preponderent maghiara au fost selectate pentru investitii speciale in cadrul planului de dezvoltare menit sa egalizeze nivelul de industrializare, pentru accelerarea cresterii economice a tarii. E greu de stabilit masura in care ratiunile administrative si economice au cedat unei planificari demografice constiente. Oricum, noile delimitari teritoriale au transformat o majoritate maghiara intr-o minoritate. Spre deosebire de reactia sa la desfiintarea Regiunii Autonome Maghiare in 1960, guvernul ungur nu si-a manifestat in nici un fel dezaprobarea fata de aceasta reorganizare teritoriala. Relatiile Ungariei cu Romania erau conditionate de atitudinea sovietica fata de cea din urma, iar fidelitatea conducerii romane fata de Moscova in timpul revoltei ungare din 1956 a facut ca pentru o scurta perioada, pana la inceputul anilor ’60, tratamentul acordat minoritatii maghiare sa nu starneasca reactii. Pe masura insa ce Gheorghiu-Dej isi dezvolta politica de autonomie fata de Moscova, a fost exprimat si interesul ungar pentru Transilvania. Desi n-au ridicat niciodata, in mod oficial, chestiunea minoritatilor, personalitati de vaza din partidul Muncitoresc Socialist Ungar au facut aluzii la ea cu numeroase prilejuri (162).
Conducerea romana a pus acest interes ungar pentru minoritatea maghiara pe seama iritarii Moscovei datorata noului curs adoptat de Bucuresti in politica sa interna si externa. In replica, in decembrie 1964, Partidul Comunist Roman a sponsorizat publicarea unor studii istorice in sprijinul drepturilor romanilor din Basarabia mai ales Notele despre Romani ale lui Karl Marx fapt care a inlaturat tabuul de a vorbi deschis despre anexarea Basarabiei de catre Uniunea Sovietica si identitatea romana a populatiei ei. Reactia “dinte-pentru-dinte” a lui Gheorghiu-Dej a fost prima dintr-o serie care va puncta relatiile romano-sovietice pana la dezintegrarea Uniunii Sovietice. Astfel, Transilvania nu era numai o problema romano-ungara, ci si un impuls pentru ca Romania sa faca aluzie la redeschiderea chestiunii Basarabiei. Chiar si astazi, dupa afirmarea independentei Republicii Moldova, interesul legitim al Romaniei pentru noua republica este invocat de Budapesta in paralel cu interesul ungar pentru Transilvania.
Invadarea Cehoslovaciei, in 1968, de catre Uniunea Sovietica si unii dintre aliatii ei din Tratatul de la Varsovia la confruntat pe Ceausescu cu prima provocare majora privind minoritatea maghiara. Convergenta intereselor sovietice si ungare s-a oglindit din nou in critica severa pe care ambele guverne au adresat-o lui Ceausescu, atunci cand el a condamnat invazia. Temerile ca tulburarile din randul minoritatilor ar putea fi folosite de catre liderii sovietici ca pretext pentru a interveni in Romania l-au determinat pe Ceausescu sa faca la sfarsitul lui august o vizita in principalele centre urbane cu o populatie maghiara semnificativa. Discursurile sale din cele doua judete cu populatie preponderent maghiara, Covasna si Harghita, au fost concesive: zece intreprinderi importante urmau sa fie construite acolo in cadrul planului cincinal in curs, “pentru ca nu poate fi o adevarata egalitate in drepturi, problema nationala nu poate fi considerata rezolvata, daca nu sunt asigurate conditiile materiale (163). Doua telegrame din partea unor grupuri de intelecturiale” maghiari si germani in sprijinul pozitiei partidului fata de Cehoslovacia s-au bucurat de mare publicitate (164). In septembrie, Ceausescu a vizitat judetele de la granita cu Ungaria si Iugoslavia, evident pentru a inabusi din fasa orice posibile probleme etnice si pentru a-si consolida pozitia de conducator al tuturor celor ce traiau in Romania. Frica lui Ceausescu privind izbucnirea unor nemultumiri ale minoritatilor era probabil exagerata. Participarea Ungariei cu trupe la invadarea Cehoslovaciei a starnit tot atata dezaprobare printre ungurii din Ungaria, cat si in randurile minoritatii maghiare din Transilvania, iar teama comuna de Uniunea Sovietica a contribuit la imbunatatirea relatiilor dintre grupurile etnice din Transilvania. Aceasta imbunatatire s-a reflectat in numarul sporit de programe de radio si televiziune in limbile maghiara si germana si marirea tirajelor la publicatiile in limbile minoritatilor. O reprezentare mai mare a intereselor maghiare si germane a fost sugerata prin constituirea, in 1969, a Consiliului Oamenilor Muncii de Nationalitate Maghiara si a Consiliului Oamenilor Muncii de Nationalitate Germana.
Sensibilitatea romanilor fata de statutul nationalitatii germane a crescut ca o consecinta a hotararii guvernului polonez de a permite membrilor propriei minoritati germane sa emigreze in Germania de Vest, dupa semnarea Tratatului de neagresiune dintre cele doua state, la 7 decembrie 1970 (165). Hotararea poloneza i-a stimulat pe germanii din Romania sa ceara permisiunea de a emigra in numar mai mare decat pana atunci. Guvernul roman le-a replicat printr-o campanie de presa in care se scoteau in evidenta dificultatile intampinate de cei care plecasera deja. Ceausescu insusi s-a exprimat cu tarie impotriva emigrarii germanilor, subliniind ca nu va exista niciodata vreun “acord sau intelegere cu oricine privitor la stramutarea populatiei germane sau de oricare alta nationalitate” (166), in timp ce purtatorii oficiali de cuvant evidentiau avantajele aduse economiei romanesti de catre muncitorii germani calificati. Nu s-a facut insa nici o mentiune cu privire la intelegerea secreta convenita de Ceausescu cu R.F.G., la vremea stabilirii relatiilor diplomatice, in 1967, potrivit careia guvernul roman urma sa primeasca, pentru fiecare cap de locuitor de origina germana caruia i se permitea sa emigreze, o plata in marci vest-germane. Sumele ce urmau sa fie platite de catre guvernul vestgerman variau intre 4.000 si 10.000 DM, in functie de varsta si de calificarea profesionala a persoanelor respective (167). Acesti bani au fost transferati guvernului roman sub forma de credite, in plus, sume similare erau cerute neoficial de catre functionarii Directiei Pasapoarte din Ministerul de Interne de la Bucuresti sau de comandantii unitatilor locale de securitate din provincie, prin intermediul carora trebuiau sa se adreseze cererile de emigrare de catre solicitanti. Practic, rascumpararea pentru germanii din Transilvania si din Banat se platea de doua ori, o data de catre guvernul vest-german si o data de catre familie. Ne putem forma o idee privind sumele implicate daca vom mentiona ca aproape 200.000 de germani au emigrat din Romania intre 1967 si 1989.
De la minoritatea maghiara nu se putea obtine o prada similara in valuta forte. Moneda ungara era slaba si nu prezenta mare interes. Din punct de vedere ideologic, emigrarea unei minoritati etnice dintr-o tara socialista frateasca intr-alta putea fi interpretata drept o nereusita in rezolvarea “problemei nationale” in statul de origine. Guvernul ungar avea toate motivele sa descurajeze emigrarea pe scara larga a maghiarilor din Transilvania in Ungaria. Aceasta ar fi pus probleme sociale si economice enorme, dat fiind ca ar fi fost implicat un numar de locuitori ce se ridica la circa o cincime din populatia totala a Ungariei.

Ceausescu isi consolideaza autoritatea
Promovarea interesului national a fost pretextul care a stat la baza politicii lui Ceausescu de autonomie fata de Uniunea Sovietica, dar eforturile sale de a promova aceasta exigenta, dupa ce a dobandit puterea in 1965, au fost compromise de asocierea Partidului Comunist Roman (titulatura la care s-a revenit in iulie 1965 in locul celei de Partidul Muncitoresc Roman) cu teroarea celor doua decenii anterioare. Simpla prezenta a lui Alexandru Draghici in fruntea Ministerului de Interne a constituit un permanent memento al acestei asocieri. Mai mult decat atat, in manevrele facute pentru succesiunea lui Gheorghiu-Dej, Draghici a aparut ca un oponent al lui Ceausescu, fiind, dupa cate se pare, singurul care s-a abtinut de la votul exprimat in Biroul Politic pentru alegerea lui Ceausescu ca prim-secretar (168). Inlaturarea lui Draghici din puternica sa pozitie i-ar fi permis lui Ceausescu nu numai sa-si consolideze propria pozitie de lider necontestat al partidului, ci si sa atenueze legatura care se facea intre regim si teroare. Faptul insusi ca Ceausescu a cautat, ca prim obiectiv, sa aduca Ministerul de Interne sub deplinul control al partidului, in ultima instanta sub controlul sau personal, este un indiciu al prioritatilor sale.
Prima masura a fost indreptata impotriva Ministerului Afacerilor Interne si a Departamentului Securitatii Statului. O masura de supraveghere judecatoreasca a fost impusa activitatilor ambelor organisme, prin aplicarea principiului “legalitatii socialiste”. Acesta era inscris in noua Constitutie adoptata in 1965, care proclama Romania drept republica socialista, inlocuind vechea titulatura de republica populara. Instantele judecatoresti au fost investite cu mai multa putere si s-a stabilit o limita de douazeci si patru de ore pentru detinerea fara acuzare a unui cetatean. Ca majoritatea prevederilor legale, si aplicarea acesteia era arbitrara.

(continuare in numarul urmator)
Dennis Deletant
Copywright Academia Civica

Note:
157 R. King, Minorities under Communism, Nationalities as a Soitrce of Tension among Balkan Communist States, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press, 1973, p. 158. 158 Ibidem.
159 Romania pe drumul construirii socialismului, vol. 2, Meridiane, Bucuresti, 1969, p. 543.
160 Ibidem, pp. 547-548.
161 M.E. Fischer, Nicolae Ceausescu, AStudy in Political Leadership, Boulder si Londra, Lynne Rienner, 1989, p. 124.
162 R. King, op. cit., pp. 163-164.
163 M.E. Fischer, op. cit., p. 148. 164 op. cit R. King, , p. 165.
165 S-au aprobat plecari limitate de germani din Romania in Germania Rasariteana in anii ’50 si ’60, insa grosul celor 17.290 de germani care au parasit Romania dupa 1950 au ales Germania de Vest, dupa stabilirea relatiilor diplomatice dintre Romania si R.F.G., in l967.
166 Ibidem, p. 166.
167 Un articol din “Der Spiegel”, din 21 octombrie 1985, afirma ca suma respectiva era de 4.000 DM pentru un copil si 6.000 DM pentru un pensionar.
168 M.E. Fischer, op. cit., p. 79.

Ultimele articole

Articole similare