(decembrie 1947-decembrie 1989)
2. Incercari de autonomie (1956-1969)
Ceausescu isi consolideaza autoritatea
A doua masura a fost inlocuirea, in iulie 1965, a lui Draghici din functia de ministru al Afacerilor Interne cu adjunctul lui, Cornel Onescu, un protejat al lui Ceausescu, care studiase la scoala de Partid de la Moscova in anii ’50 (Onescu a fost inlocuit in aprilie 1972). Inlaturarea lui Draghici a fost rezultatul unei schimbari importante in Statutul partidului, pusa la cale de Ceausescu la Congresul al IX-lea al P.C.R., tinut intre 19 si 24 iulie 1965. Articolul 13 (b) din Statut a fost amendat astfel incat sa interzica oricarui membru sa detina mai mult de o functie cu o norma intreaga cu in aparatul de partid sau de stat (169). Pentru a se conforma prevederile acestui articol, Draghici a fost nevoit sa renunte la Ministerul Afacerilor Interne, pe care il condusese din 1952, pentru a ramane membru al Secretariatului Partidului. Cu toate ca a continuat sa supravegheze problemele de securitate, impartind in Secretariat cu Vasile Patilinet raspunderea pentru problemele militare si de securitate, scoaterea sa de la Ministerul Afacerilor Interne l-a lipsit de baza sa de putere si i-a inlesnit lui Ceausescu actiunea de a-l denunta si a-l inlatura de la conducerea partidului in aprilie 1968.
Denuntarea de catre Ceausescu a abuzurilor Securitatii si reformele din 1965-1968 au dat nastere la o atmosfera de optimism si de speranta intr-o liberalizare si mai mare. “Primavara de la Praga” a starnit un ecou de simpatie din partea P.C.R. intrucat evenimentele din Cehoslovacia se potriveau cu promovarea de catre romani a ideii ca fiecare regim comunist avea dreptul sa-si hotarasca propria sa politica, fara amestec din afara, o parere exprimata in mod explicit dupa ciocnirea din cadrul C.A.E.R. Aceasta parere a fost reiterata in declaratii publice si in cuvantari, precum cea rostita de Ceausescu la plenara Comitetului Central din martie 1968: “Nimeni nu poate pretinde ca detine monopolul adevarului absolut in privinta dezvoltarii vietii sociale; si nimeni nu poate pretinde ca are ultimul cuvant in domeniul practicii, precum si in gandirea sociala si filosofica” (170).
Totusi, trebuie sa avem grija sa nu facem o paralela prea apropiata intre experienta cehoslovaca si cea romaneasca de la inceputul anului 1968. Nici una dintre reformele interne emanand de la partid in Romania, ca de pilda reintoarcerea la impartirea precomunista a tarii in judete sau restructurarea invatamantului, nu a slabit cu nimic rolul sau conducator. Aceasta nu inseamna ca nu a fost admisa o oarecare “liberalizare” si intr-adevar, in aceeasi cuvantare din martie, Ceausescu i-a chemat pe intelectuali sa participe la o discutie cu privire la viata politica din Romania, le-a cerut sa nu manifeste “nici cea mai mica temere sau rezerva in dezbaterile publice cu privire la poli tica interna” (171). De aceeasi importanta pentru scriitori si intelectuali a fost plenara din 22-25 aprilie, la care a fost reabilitat Lucretiu Patrascanu, executat in 1954, si au fost condamnate abuzurile ministrului de Interne, Alexandru Draghici.
In acelasi timp, la nivel economic, romanii incepusera sa se bucure de o imbunatatire a nivelului de trai pe care a simtit-o, cu exceptia Albaniei, intreaga Europa Rasariteana la sfarsitul anilor ’60 si la inceputul anilor ’70. Detinerea de masini in proprietate personala a crescut semnificativ din momentul in care varianta romaneasca a marcii “Renault”, denumita “Dacia”, a inceput sa iasa de pe linia de asamblare a noii fabrici de la Pitesti; numarul de automobile vandute anual a sarit de la 9.000 in 1965 la 25.000 in 1970 si 45.000 in 1975. Au sporit si vanzarile de televizoare, frigidere si aspiratoare, majoritatea de fabricatie romaneasca (172). Cu toate ca aceste cifre trebuie privite cu precautie si nu trebuie luate drept repere absolute din cauza inclinatiei fabricilor de a-si umfla cifrele de productie, acestea reflecta o tendinta evidenta la nivelul populatiei. O slabire a controlului ideologic asupra surselor de distractie ale populatiei a permis Televiziunii Romane sa difuzeze ecranizari de romane si seriale occidentale, mai ales “Sfantul”, al carui succes facea sa se goleasca strazile Bucurestiului in fiecare sambata seara intre orele 20 si 21. Deschiderea unei linii de imbuteliere Pepsi Cola la Constanta, in 1967, a reprezentat simbolul suprem al concesiilor facute “capitalismului” occidental. De o importanta si mai mare pentru moralul populatiei, data fiind lipsa acuta de locuinte pentru muncitorii mutati la orase ca sa asigure mana de lucru necesara noilor fabrici, a fost programul regimului de construirea de blocuri si toleranta statului cu privire la construirea de locuinte proprietate personala la sate. Numarul locuintelor construite a crescut de la 56.000 in 1955 la 133.000 in 1960 si la 192.000 in 1965. in perioada 1966-1970, au fost terminate 648.000 de apartamente si case, iar in 1971-1975, numarul acestora a fost de 751.000 (173).
O consecinta a campaniei masive de industrializare sub Gheorghiu-Dej fusese crearea a ceea ce putea fi numita o clasa mijlocie de tehnicieni, oameni de stiinta si economisti. Capacitatea noii clase de a exprima un interes de grup era legata de masura in care conducerea de partid era pregatita sa slabeasca monopolul planificarii centralizate si sa introduca o oarecare autonomie manageriala, asa cum urma sa demonstreze noul mecanism economic in Ungaria, in 1968. Cu toate acestea, orice si oricate idei reformiste ar fi putut avea Ceausescu, acestea au fost abandonate de catre el in 1967 (174). A fost mentinut controlul rigid al Comitetului Central asupra planificarii centralizate, sufocand astfel orice parere pe care tehnocratii ar fi putut-o formula pentru influentarea politicii. Faptul ca Ceausescu nu a procedat la reforme a impiedicat orice pas catre socialismul de piata, precum si aparitia unui cat de firav electorat politic in cadrul partidului, pe care o abordare economica mai pluralista l-ar fi putut genera.
Invadarea Cehoslovaciei de catre tarile Tratatului de la Varsovia
Inabusirea tehnocratiei a lasat intelectualitatea in primplanul vietii publice. Ironia soartei a facut ca invadarea Cehoslovaciei de catre tarile Tratatului de la Varsovia, in august 1968, sa fie cea care i-a permis lui Ceausescu sa descopere ca apelul la sentimentul national constituia un mecanism eficient de control social si de dictatura personala. Aceasta l-a convins de avantajele pe care le-ar putea castiga de pe urma accentuarii simbolurilor nationale si a propriei sale importante. Marea adunare din Bucuresti de la 21 august 1968 si aclamarea de catre aceasta a denuntarii de catre Ceausescu a invaziei s-au dovedit a fi cel mai fast moment al sau. Acest moment l-a marcat definitiv si i-a trezit pofta pentru excesele cultului personalitatii. In mod semnificativ, sfidarea lui Ceausescu din acea zi i-a determinat pe mai multi scriitori de vaza sa intre in Partidul Comunist Roman. Actul lor arata cat de superficial ar fi sa se considere toate pozitiile scriitorilor ca fiind dictate de oportunism sau de interese egoiste.
Cea mai puternica afirmare de independenta fata de ordinele sovietice a constituit-o refuzul lui Ceausescu de a participa la interventia Tratatului de la Varsovia in Cehoslovacia, in 1968, si condamnarea acestei invazii. Potrivit politicii partidului, de “neamestec in treburile interne ale altui stat”, expusa in 1964, in timpul rupturii cu Uniunea Sovietica, n-a fost aproape deloc surprinzator refuzul lui Ceausescu de a se alatura celorlalti membri esteuropeni ai Tratatului de la Varsovia in invadarea de catre acestia a Cehoslovaciei, la 21 august. Denuntarea invaziei de catre Ceausescu a fost un act de curaj, pentru care el si tara sa au castigat respectul lumii intregi. Sfidarea Uniunii Sovietice de catre Ceausescu pare cu atat mai remarcabila daca ar fi sa dam crezare spuselor serviciilor de informatii militare romane, D.I.M.S.M., potrivit carora la intalnirea sefilor de state membre ale Tratatului de la Varsovia ce a avut loc in luna iulie in Crimeea si la care Ceausescu si Dubcek nu au fost invitati, s-a luat hotararea de invadare a Romaniei si a Cehoslovaciei, la 22 august (175). Invazia a fost preintampinata doar in urma unor convorbiri secrete intre Nicolae Ceausescu si Leonid Brejnev. Amenintarea cu o invazie din partea tarilor Pactului de la Varsovia a fost privita foarte serios de catre Ceausescu si poate fi evaluata din doua decizii: Ceausescu anunta, la 21 august, constituirea Garzilor patriotice, o militie muncitoreasca, in randurile careia au fost mobilizati toti adultii, barbati si femei, pe de o parte, apoi ordinul sau secret, dat in acelasi timp, cu privire la elaborarea unui plan de salvare de catre Consiliul Securitatii Statului. S-a trecut de indata la elaborarea planului in cadrul Directiei XI (Directia Tehnica) a Consiliului Securitatii Statului, planul fiind incheiat in 1970. Esenta planului, denumit codificat “Rovine-IS-70”, era ca, in cazul unei invazii, C.S.S. sa organizeze rezistenta armata la nivel national, antrenand in aceasta intreaga populatie. Daca rezistenta esua, Ceausescu urma sa fuga intr-o tara straina. De-a lungul anilor, planul a fost permanent modificat, in special atunci cand Ceausescu a fost informat de D.I.E. (Directia de Informatii Externe) despre complotul sovietic, cu nume de cod “Dnestr” (Nistru), pentru inlocuirea lui cu un conducator mai apropiat de Moscova (176).
Fuga conducatorului de partid urma sa fie efectuata folosindu-se reteaua de canalizare ce lega cladirile publice si locuintele cu puncte de iesire secrete. Au fost pregatite case conspirative pentru sederea temporara a conducatorului, in cazul in care rutele de salvare erau blocate. Protectia trebuia asigurata de catre Armata, Securitate, Militie si Garzile Patriotice. Urmau sa fie desemnate locurile de aterizare a elicopterelor si avioanelor ce l-ar fi transportat pe conducator si au fost alese locuri de refugiu in zone muntoase, impadurite, pentru ca accesul dusmanului sa fie dificil si o aparare prelungita mai usoara. In alegerea ascunzatorilor, planul indica preferinta pentru localitatile cu o conotatie istorica speciala, unde populatia ar fi manata de puternice sentimente patriotice pentru a asigura adapost si protectie conducatorilor de partid (177). Aceasta din urma precizare spune mult despre psihologia lui Ceausescu si despre credinta sa ca mostenise mantia aparatorilor patriei si a conducatorilor nationali (178). Putini ar fi putut prezice ca, dupa trei ani de la triumful sau din 1968, Ceausescu isi va dezvalui tendintele autocrate, intolerante si capricioase, care mai tarziu vor deveni dominante. (continuare in numarul urmator)
Note :
169 “Speech at the Meeting of the Basic Active of the Ministry of Internal Affaires, 18 July 1967”, Romania on the Way of Completing Socialist Construction, Reports, Cuvantare la intalnirea cu activul de baza M.A.I., 18 iulie 1967 Romania pe drumul construirii socialismului. Rapoarte, vol. 2, ed. Meridiane, Bucuresti, 1969, p. 374.
170 Anneli Ute Gabany, Portei und Literature in Rumanien seit 1945, Munchen, R. Oldenbourg Verlag, 1975, p. 148.
171 Ibidem.
172 Cifrele sunt urmatoarele:
1955 1960 1965 1970 1975
Masini de spalat : 1955-0 ; 1960-31.000 ; 1965-84.000 ; 1970-109.000 ; 1975-149.000 ;
Frigidere : 1955-0 ; 1960-7.000 ; 1960-117.000 ; 1970-144.000 ; 1975-260.000 ;
Televizoare : 1955-0; 1960-25.000; 1965-159.000; 1970-242.000; 1975-395.000;
Anuarul Statistic 1976, Bucuresti, Directia Centrala de Statistica, p. 369.
173 Anuarul Statistic 1976, Bucuresti, Directia Centrala de Statistica, p. 330.
174 M.E. Fischer, op. cit., pp. 109-113.
175 General-maior P. Sarpe, “Consideratii cu privire la evolutia organului militar roman de informatii de-a lungul vremii, Directia Cercetare Locul si rolul sau in structura actuala a armatei romane”, 133 de ani de existenta a Serviciului Militar Roman de Informatii 1859-1992, Bucuresti, 1992, p. 9.
176 In forma sa actualizata i s-a dat numele de “Planul Z” de catre presa romana care a publicat in vara anului 1993 detalii cu privire la versiunea sa din 1987 (versiunea din 1989 se spune ca s-ar afla la SRI). Scris de mana pentru a asigura un maximum de securitate, planul consta in “scoaterea clandestina si protejata din capitala a conducerii superioare de partid si deplasarea membrilor ei pe rute prestabilite”, in “Evenimentul Zilei” din 7 iulie 1993, p. 3.
177 Ibidem.
178 Alegerea numelui pentru acest plan este elocventa in acest sens, Rovine fiind locul din Tara Romaneasca unde, in 1394, domnitorul Mircea cel Batran a oprit inaintarea ostilor otomane conduse de sultanul Baiazid.
