ROMANIA SUB REGIMUL COMUNIST
(decembrie 1947 decembrie 1989)
3. Neostalinism si teroare profilactica (1970-1989)
Paradoxul politicii externe
Reactia lui Ceausescu fata de invadarea Cehoslovaciei de catre tarile Tratatului de la Varsovia, sub conducerea Uniunii Sovietice, isi gasea justificarea politica in declaratia Comitetului Central al P.C.R. din 1964. Aceasta declaratie a ramas, de-a lungul intregii perioade de domnie a lui Ceausescu, premisa fundamentala a politicii romanesti de autonomie in cadrul Tratatului de la Varsovia. Politica externa a Romaniei ceausiste a dovedit o continuitate care a lipsit in politica interna. In politica externa, Ceausescu a demonstrat aceeasi indemanare, sensibilitate si ingeniozitate pe care le-au dovedit Gheorghe Gheorghiu-Dej si Ion Gheorghe Maurer in conducerea Romaniei pe calea autonomiei. In politica interna, insa, a dovedit opusul acestei atitudini, devenind tiranic si insensibil la nevoile populatiei.
Un comunist care a impartit aceeasi celula cu Ceausescu inainte de razboi a detectat in tanarul, de 20 de ani de atunci, “o incredere nelimitata in propria sa persoana, hranita printr-o tot atat de nelimitata lipsa de incredere in oricine altcineva si mai ales in cei carora le era subordonat din punct de vedere profesional” (179). Aceasta lipsa de incredere a inceput sa devina evidenta in refuzul sau de a accepta sfaturi, un refuz care insemna ca nu accepta in jurul sau decat lingusitori, iar acestia au aparut in numar din ce in ce mai mare anii ’70 si ’80. Intoleranta sa fata de altii l-a apropiat de sotia sa, Elena, o femeie cu o ambitie si cu un spirit de razbunare nemasurate, care a exploatat paranoia crescanda a sotului ei, incurajandu-l sa dea frau liber prejudecatilor si ambitiilor sale. Influenta ei nefasta s-a manifestat cel mai puternic in ridicolul cult al personalitatii in jurul lui Ceausescu si care, in cursul anilor ’70, a incluso, si pe ea, atunci cand a inceput sa-si asume mai multe din prerogativele sotului ei. Inconsecventa, imprevizibilitatea si capriciul au devenit trasaturile definitorii ale domniei lui Ceausescu. Acest lucru nu numai ca i-a umilit pe romani, dar le-a furat demnitatea vietii de zi cu zi si i-a redus in anii ’80 la o stare animalica, preocupati fiind doar de problemele supravietuirii de la o zi la alta.
Marele paradox al domniei lui Ceausescu in aceasta perioada este ca proasta administrare a treburilor interne ale Romaniei contrasta atat de puternic cu modul in care a dus politica externa. La inceputul anilor ’70, Ceausescu se mai putea inca bucura de aplauzele si respectul pe care comunitatea internationala i le acordase in august 1968, iar el le-a exploatat la maximum. Faptul ca Romania era considerata folositoare din punct de vedere politic, ca un ghimpe in coasta Uniunii Sovietice, a determinat Occidentul sa-i faca curte din ce in ce mai mult lui Ceausescu, exemplul cel mai edificator fiind vizita presedintelui Nixon in august 1969. Conducatorul roman i-a intors vizita in octombrie 1970. Au urmat o serie de favoruri economice, in 1971. Romania a fost primita in Acordul General pentru Tarife si Comert (G.A.T.T.), iar in 1972 a fost acceptata in Fondul Monetar International si in Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.). Acest succes al lui Ceausescu in Occident a produs un al doilea paradox, el avand loc exact atunci cand se aluneca in ceea ce un observator a descris ca “neostalinism fara teroare” (180). Daca romanii considerau la sfarsitul anilor ’60 ca Ceausescu facea pasi inainte, la inceputul anilor ’70 il vedeau facand pasi inapoi.

Degenerarea
Este firesc sa ne intrebam “de ce n-a reusit Ceausescu sa fie la inaltimea promisiunilor facute la sfarsitul anilor ’60?” Una dintre explicatiile posibile ar fi ca acest lucru facea parte dintr-o strategie a consolidarii (181).
Neutralizand vechea garda formata din Alexandru Draghici, Gheorghe Apostol (trimis ambasador in Argentina) si Chivu Stoica (inlaturat din functia de presedinte al Consiliului de Stat in 1967), Ceausescu parea capabil sa arate ca era un reformator. La Congresul al X-lea al partidului, din 1969, din Comitetul Executiv al partidului faceau parte aproape exclusiv propriii sai sprijinitori, precum Manea Manescu, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Patilinet, Virgil Trofin si Ilie Verdet. Emil Bodnaras si Ion Gheorghe Maurer erau singurii care mai supravietuiau din conducerea de pe vremea lui Gheorghiu-Dej in Prezidiul Permanent.
Maurer s-a retras din politica in martie 1974, iar Bodnaras a murit in ianuarie 1976, lasandu-l pe Ceausescu inconjurat doar de lingaii pe care-i promovase. Fiecare dintre acestia a devenit o victima a capriciilor patronului lor, intrucat “rotatia cadrelor” a constituit parghia principala in manevrele politice ale lui Ceausescu. Remaniindu-si permanent haita de umile personaje de carton, secretarul general al partidului a reusit sa nu lase pe nici unul sa-si formeze o clientela de partid serioasa si sa dobandeasca o pozitie in ochii opiniei publice, eliminand prin aceasta orice opozitie posibila.
Deziluzia fata de politica interna a aparut in iulie 1971. Cu putin timp inainte, Ceausescu vizitase China si Coreea de Nord. Acum este clar ca aceasta vizita i-a starnit admiratia pentru revolutia culturala si pentru spectacolele grandioase, dedicate cultului personalitatii. Adularea regizata a lui Mao si a lui Kim Ir Sen, atat de meticulos coregrafiata, i-a aprins imaginatia lui Ceausescu, care a cerut acelasi lucru la reintoarcerea in Romania.
Desi s-ar putea ca Ceausescu sa fi crezut cu adevarat ca era necesara o lupta impotriva inertiei, propunerile sale pentru “imbunatatirea activitatii politico-ideologice, de educare marxist-leninista a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”, prezentate la o sedinta a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., din 6 iulie 1971, i-a adus la disperare pe majoritatea intelectualilor. Cele 17 propuneri sau “teze”, asa cum au fost ele popular denumite, au fost ridicate la statutul unei “mini-revolutii culturale” de catre majoritatea observatorilor. Desi ascunse sub termenul de “umanism socialist”, ele nu constituiau, de fapt, decat o reintoarcere la metoda realismului socialist si la o reafirmare a unei baze ideologice pentru literatura care, teoretic, de-abia fusese abandonata de catre partid.
Aplicarea acestor propuneri trebuia supravegheata constant si indeaproape de catre partid. Din fericire, totusi, eficienta aplicarii lor in literatura a fost jalnica in comparatie cu realizarile realismului socialist din anii ’50. Propunerile se refereau la “cresterea continua a rolului conducator al partidului in toate domeniile activitatii politico-educative”, cereau sublinierea “marilor realizari ale poporului roman constructor al socialismului”, imbunatatirea “formelor de invatamant politico-ideologic al membrilor si cadrelor de partid”, “un control mai riguros… pentru a evita publicarea operelor literare care nu sunt la nivelul cerintelor activitatii politico-ideologice a partidului, a cartilor care promoveaza idei si conceptii daunatoare intereselor constructiei socialiste”. In repertoriul teatrelor, operelor si teatrelor de varietati trebuia sa se puna accentul “pe promovarea productiilor nationale cu un caracter militant revolutionar” (182).

CITEȘTE ȘI:  Laura Codruţa Kovesi, urmărită penal pentru constituire de grup infracţional organizat

Rezistenta prin cultura
Comunitatea artistica a fost siderata de aceste propuneri si impinsa sa formeze temporar un front unit impotriva lor. Veterani ai regimului s-au alaturat unor colegi ai lor mai tineri si s-au unit in dezaprobarea lor mocnita, proorocind sfarsitul literaturii romane.
Altii, mai optimisti, sperau ca va fi o simpla “strangere a surubului”, temporara, cum se intamplase in multe randuri. Situatia s-a degradat insa continuu. Uniunea Scriitorilor devenind o baricada opozitionista, unde pana si organizatia de partid critica deschis puterea. Revistele din Capitala si din provincie mai ales “Romania literara”, in jurul careia s-au grupat o serie de scriitori valorosi, cu rubrici saptamanale practicau un nonconformism afisat, pe care ziarele si revistele mai ales cele tutelate de Securitate, ca “Saptamana” si “Luceafarul” il demascau mereu ca “tradare”, “vanzare de tara”, “produs al agenturilor straine” (expresii ce urmau sa fie reluate in anul 1990 de catre aceiasi Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Minai Ungheanu).
In 1980, ca urmare a reclamatiei facute la Ceausescu de un grup de 22 scriitori care taxau Uniunea Scriitorilor drept anticomunista, cenzura revistelor se inaspreste, iar Comitetul de partid al scriitorilor este desfiintat.
In iulie 1981, la ultimul congres liber al Uniunii Scriitorilor care s-a mai putut tine, rezultatul votului secret a fost nesocotit, iar Constantin Dascalescu insusi (secretarul organizatoric al C.C. al P.C.R.) a impus brutal, din randul membrilor Comitetului Central, un presedinte obedient ca Dumitru Radu Popescu, ceea ce a dus la aneantizarea, practic, si a acestei ultime institutii a rezistentei. P.C.R. a creat, in schimb, din grupul de la “Saptamana” si “Luceafarul”, un instrument de santaj si intimidare, care torpila nonconformismul real al scriitorilor cu slogane strident nationaliste, incadrandu-se treptat in cultul personalitatii lui Nicolae si Elena Ceausescu si in ceea ce s-a numit festivalul national “Cantarea Romaniei”.
In vara lui 1983, “tezele de la Mangalia”, lansate de Nicolae Ceausescu in fata unei adunari de activisti de partid, desavarseau mini-revolutia culturala inceputa cu doisprezece ani inainte si punea punct oricarei sperante de revenire la normal.
Totusi, scriitorii n-au renuntat la obligatia lor de a spune adevarul, reusind uneori sa tina loc de istorici, sociologi, ziaristi si devenind un fel de simboluri complice, care se stia ce gandesc si ce vor sa spuna, chiar cand vorbeau in semitonuri. Simplul fapt ca vorbeau normal, ca pronuntau cuvantul “solidaritate” sau incercau sa redefineasca termeni falsificati ca “societate civila” sau “constiinta nationala”, era considerat de cenzura subversiv. Incapatanarea de a nu face compromisuri, de a nu participa la volumele de “Omagii” daruite de partid celor doi Ceausesti era un fel de a se pune in afara legii, pe care scriitorii valorosi si-l asumau cu toate pericolele rezultate din aceasta.
Numai ca acum o faceau individual, prin carti si rubrici, riscand sa fie interzisi in momentul cand stilul lor parabolic, esopic, cu subintelesuri, era decriptat de delatorii oficiali sau benevoli.
Asa s-a intamplat, de exemplu, cu Ana Blandiana in 1985, cand patru poezii din revista “Amfiteatru” au fost decodate, iar poeta interzisa. Dar poeziile au continuat sa circule, oral sau in copii, tinute in portmoneu sau spuse la ureche, devenind un fel de samizdat.
La fel s-a intamplat in august 1988, cand Blandiana a fost reclamata pentru ca a caricaturizat figura dictatorului. Atunci poezia cu “motanul Arpagic” a devenit si ea notorie, iar poeta a fost interzisa definitiv, inclusiv cartile ei din biblioteci si cartile aflate sub tipar in care era pomenit numele ei. Interdictie, insotita de urmarirea si izolarea de rigoare, cu masina filajului in fata casei, corespondenta si telefonul taiate, pana la 22 decembrie 1989.
Ziaristii de la “Romania Libera” au incercat, in aceeasi perioada, sa faca un ziar ilegal, cu materiale dintr-o veche tipografie. Au fost prinsi si inchisi, in ianuarie 1989, Petre Mihai Bacanu fiind tinut in arestul Securitatii pana in 22 decembrie 1989, iar colegii sai primind, dupa o ancheta de cateva luni, domiciliu fortat in provincie.
In incercarea de a-i izola pe “disidenti”, intre care numele lui Paul Goma era celebru, s-a recurs la intimidare. In decembrie 1971, o noua lege privitoare la secretul de stat interzicea difuzarea sau publicarea in strainatate a oricarui material scris ce putea aduce prejudicii intereselor statului. Mai mult decat atat, legea interzicea cetatenilor romani sa aiba orice contacte cu posturile de radio sau ziarele straine, a caror activitate era considerata ostila Romaniei. E clar impotriva cui era indreptata aceasta noua lege.

CITEȘTE ȘI:  Europa. România, cel mai ridicat procent al mamelor adolescente

(continuare in numarul urmator)
Dennis Deletant
Copywright Academia Civica

179 Pavel Campeanu, Pe marginea unei recenzii. Mistere si pseudomistere din istoria PCR, in “22”, nr. 34, 23-30 august, 1995, p. 12.
180 J.F. Brown, Eastern Europe and Communist Rule, Durham si Londra, Duke University Press, 1988, p. 275.
181 Michael Shafir, Romania, Politics, Economics and Society, Londra, Frances Pinter, 1085, pp. 70-76.
182 N. Ceausescu, Romania on the Way of Building up the Multilaterally Developed Socialist Society, Reports, Speeches, Articles, May 1971-February 1972, vol. 6, Romania pe drumul construirii societatii socialiste multilateral dezvoltate. Rapoarte, discursuri, articole, mai 1971-febr. 1972, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1972, p. 608.


Dacă ați ajuns până aici ...

… avem o mică favoare să vă cerem. Audiența Pagini Românești a crescut foarte mult și suntem mândri de acest lucru. Producem zilnic știri, analize și comentarii iar faptul că veniți și reveniți să ne citiți ne arată că suntem pe drumul cel bun. Suntem un ziar al diasporei, a cărui misiune este să informeze românii despre subiectele importante ale zilei, din România și din țara de adopție, în limba română. O facem cu pasiune și cu profesionalism. Dacă fiecare persoană care ne citește ar contribui cu doar 1$ pe lună, am putea să vă oferim mai multe informații și să acoperim mai multe evenimente. Sprijiniți Pagini Românești să continue să spună povești din comunitatea românească și să vă informeze în limba română, la mii de km de țară. Mulțumim!

Sprijiniți Pagini Românești 
Ad