(decembrie 1947-decembrie 1989)
3. Neostalinism si teroare profilactica (1970-1989)
Minoritatile nationale
Acordul de la Helsinki din 1975 a deschis usa catre examinarea internationala a evenimentelor interne din Romania. Acordul a marcat o cotitura prin importanta data de comunitatea internationala respectarii drepturilor omului si, prin extensie, drepturilor minoritatilor.
Respectarea acestor drepturi a devenit o preocupare legitima a comunitatii internationale si, in practica, a conditionat creditele si comertul de performantele unei tari in acest domeniu. “Palmaresul” Romaniei in privinta drepturilor omului a fost de-a lungul intregului regim comunist unul dintre cele mai rele din blocul socialist. Desi regimul ratificase sau semnase un numar de instrumente internationale garantand drepturile individuale si ale minoritatilor nationale, respectarea lor s-a dovedit arbitrara. Tratamentul aplicat de regim minoritatilor maghiara si germana din Transilvania si din Banat era acum adus la lumina, iar guvernele care doreau sa ridice problema erau incurajate de Acordul de la Helsinki.
In timp ce autoritatile vest-germane aveau grija sa nu prejudicieze emigrarea germanilor din Romania, guvernul ungar nu era legat de astfel de considerente. Intr-adevar, acesta din urma era constient de presiunea pe care o putea exercita asupra Bucurestiului prin exploatarea oricarei publicitati nefavorabile unui stat a carui politica externa autonoma depindea in parte de aprobarea Occidentului. Au fost si alti factori care au facut ca problema minoritatilor sa fie o chestiune delicata si au agravat relatiile dintre Ungaria si Romania. Unul dintre acesti factori a fost inegalitatea dintre nivelurile de trai ale celor doua tari. Reforma economica si subsidiile sovietice au dat posibilitate guvernului ungar sa asigure cetatenilor tarii o mai mare prosperitate si o calitate a vietii care o depasea pe cea din Romania, provocand, in acelasi timp, admiratie in randurile minoritatii maghiare si invidie printre unii romani. La nivelul oamenilor de rand, privelistea ungurilor care aduceau in Romania, rudelor lor din Transilvania, bunuri care nu se gaseau aici era comentata adesea cu resentimente in convorbirile cu strainii care vizitau aceasta provincie.
Acordul de la Helsinki a oferit minoritatii maghiare posibilitatea de a da frau liber furiei, pana atunci retinute, fata de ceea ce considera a fi o politica discriminatorie. A facut acest lucru in publicatii de tip “samizdat” realizate ilegal in Romania, care au sporit volumul de informatii in legatura cu situatia minoritatii maghiare si, in consecinta, a fortat Bucurestiul sa-si justifice politica. Maghiarii din Transilvania au inceput sa vorbeasca cu glas tare despre modul in care erau tratati; in acelasi timp, un numar mic de intelectuali romani, precum Paul Goma, adresau regimului propriile lor critici cu caracter general. in primavara anului 1977, au inceput sa se faca auzite o serie de proteste din partea maghiarilor din Transilvania. Un caz particular a fost cel al lui Janos Torok, un textilist din Cluj, care s-a plans in mod public, in martie 1975, in legatura cu procesul de preselectare a candidatilor pentru Marea Adunare Nationala, care, potrivit declaratiilor sale, nu reprezentau interesele muncitorilor din fabrici, in special cele ale minoritatii maghiare. Afost retinut in timp ce vorbea, batut zdravan de ofiterii de Securitate si apoi internat la spitalul psihiatric “Dr. Petru Groza” unde i s-au injectat mari doze de droguri. A fost eliberat in 1978, dar i s-a cerut sa se prezinte periodic la control (189).
Majoritatea maghiarilor arestati pentru proteste impotriva regimului au fost manati de resentimente de eroziunea prevederii referitoare la invatamantul in limba materna. Unii chiar au murit in conditii misterioase.
Lajos Kuthy, un invatator maghiar din Brasov, a fost gasit in 1976 impuscat mortal intr-o padure din apropierea orasului. Inaintea mortii sale, adunase semnaturi pe o petitie in care solicita infiintarea unor clase cu predare in limba maghiara in regiunea Brasov. Jeno Szikzai, alt invatator din Brasov, a fost ridicat de Securitate in primavara anului 1977 si acuzat de faptul ca incerca sa-i convinga pe maghiari sasi trimita copiii la sectiile maghiare si nu la cele romanesti. A fost batut in timpul interogatoriilor si dupa eliberare s-a sinucis.
Problema invatamantului a dominat memoriile elaborate in 1977 de doi maghiari din Transilvania, Gyorgy Lazar (un pseudonim) si Lajos Takacs (190). Memoriul lui Takacs a fost de departe cel mai semnificativ, in afara de faptul ca autorul acestuia a avut curajul sa nu se ascunda in spatele unui pseudonim, functiile inalte pe care Takacs le detinuse in Partidul Comunist Roman au dat protestului sau o pondere si credibilitate deosebite. Ca fost rector al Universitatii “Bolyai” din Cluj, instrument al regimului, care a fortat unificarea acestei universitati, in 1959, cu Universitatea “Babes” si ca vicepresedinte al Consiliului Oamenilor Muncii de Nationalitate Maghiara in momentul elaborarii memoriului, Takacs era bine plasat pentru a furniza date sigure in legatura cu eroziunea predarii in limba maghiara si pentru a face comentarii in legatura cu eficienta Consiliului. Referitor la masurile din invatamant, Takacs a afirmat ca unirea sectiilor romana si maghiara intr-o singura scoala dusese la o reducere gradata a numarului de scoli cu predare in limba maghiara. El a subliniat ca maghiarii aveau mai putine posibilitati de a-si continua educatia in limba materna si cita in acest sens cifrele pentru anul de invatamant 1976/1977, care aratau ca, din 345.738 elevi de liceu, 15.591 urmau licee tehnice, in care materiile erau predate exclusiv in limba romana.
Pozitia lui Ceausescu in legatura cu aceste probleme reiesea clar din cuvantarile sale. In iunie 1973, a declarat ca “nu putem infiinta institute speciale de fizica, chimie sau de alte specialitati pentru tinerii care nu stiu limba romana” (191). Din punctul de vedere romanesc, exista o ratiune in cuvintele lui Ceausescu, intrucat crearea unei discriminari pozitive in favoarea maghiarilor, fie ea in invatamant, fie in politica de ocupare a fortei de munca, era un lux pe care un stat in curs de dezvoltare nu si-1 putea permite. Totusi, maghiarii din Transilvania ar fi putut sustine ca, in anii ’50, se bucurasera de o astfel de discriminare pozitiva, cand dezvoltarea economica a tarii era mai putin avansata. Toate acestea i-au facut pe maghiari sa priveasca cu suspiciune politica de egalizare prin modernizare. Investitiile sporite in judetele cu populatie preponderent maghiara, pentru a nivela dezvoltarea, erau considerate de ei drept un mijloc mascat de subtiere a concentratiei de populatie maghiara si de promovare a asimilarii.
Asimilarea era incurajata pe trei cai: in primul rand, prin migrarea romanilor in Transilvania si miscarea din aceasta provincie a maghiarilor si germanilor (cei din urma prin emigrare); in al doilea rand, prin micsorarea numarului scolilor cu predare in limba minoritatilor, in cazul acestora stabilindu-se drept criteriu de functionare un numar minim de elevi; in al treilea rand, prin promovarea folosirii limbii romane ca limba a majoritatii, esentiala pentru mobilitatea sociala, chiar si pentru minoritati. Nu exista aproape nici un dubiu ca egalizarea a generat asimilare; problema se pune insa daca politica de egalizare fusese menita sa produca asimilare. Sprijinitorii politicii lui Ceausescu raspundeau “nu”, iar membrii minoritatii maghiare spuneau “da”. Migratia romanilor catre orase, inclusiv cele din Transilvania, a coincis cu dezvoltarea urbana, intrucat, pana la aplicarea planului de dezvoltare a Romaniei, majoritatea romanilor locuiau in zonele rurale, in timp ce maghiarii, germanii si evreii locuiau in proportie mai mare in orase. Pe de-o parte, emigrarea germanilor si evreilor redusese caracterul cosmopolit al oraselor transilvanene, eliberand proprietati ce urmau sa fie ocupate de romani si, pe de alta parte, strategia regimului de dezvoltare a industriei pe intreg teritoriul tarii si de stimulare a urbanizarii asigurase o migratie a populatiei rurale catre orase. Potrivit unui raport favorabil Bucurestilor, “intrucat maghiarii formeaza mai putin de 8 la suta din populatia Romaniei, este inevitabil ca raportul dintre maghiari si romani in aceste orase sa continue sa se micsoreze” (192). Necesitatile economice, si nu afilierea etnica, sustineau aparatorii regimului, determinau repartitia muncii.
Opozitia deschisa
Greva minerilor din 1977 din Valea Jiului a fost cea mai importanta sfidare lansata de un grup de muncitori puterii comuniste din Romania de la potopul de proteste din Bucuresti, Iasi si Cluj, prilejuit de revolta ungara din 1956. Prima relatare a unui martor ocular despre greva apartine lui Istvan Hosszu, un miner din Valea Jiului, care a parasit Romania in 1986, si a fost difuzata intr-un interviu acordat postului de radio “Europa Libera” la 17 iulie 1986 (193).
Scanteia grevei a constituit-o legea din iulie 1977 care desfiinta pensiile de invaliditate pentru mineri si ridica varsta de pensionare de la 50 la, 55 de ani. In semn de protest fata de aceasta hotarare, minerii de la Lupeni au hotarat sa intre in greva, iar Hosszu, care lucra intr-o mina invecinata, a hotarat sa vada cu ochii lui ce se intampla la Lupeni. A sosit la l august si a gasit cam 35.000 de mineri inghesuiti in subteranele minei, incercand sa auda ce spuneau Ioan (cunoscut si drept Constantin) Dobre, sef de brigada la Mina Paroseni, G. Jurca, inginer la Mina Lupeni, si o femeie (al carei nume Hosszu nu si-l amintea), care era sefa Tineretului Comunist din Lupeni. Potrivit lui Hosszu, aceste trei persoane incercau sa calmeze spiritele minerilor, care cereau o intalnire cu Ceausescu. Multimea incepuse sa scandeze “Lupeni ‘29!, Lupeni ‘29!”, o referire la greva minerilor din 1929 de la Lupeni, ce fusese folosita de propaganda comunista ca simbol al luptei muncitoresti impotriva capitalismului. Nu era nici urma de director de mina sau de Securitate si acest lucru l-a facut pe Hosszu sa creada ca era o miscare tactica deliberata a autoritatilor ca sa preintampine agravarea situatiei. Dobre si Jurca au cazut de acord ca cel dintai, fiind miner si, ca atare, mai aproape de ortacii sai (Jurca era inginer) sa alcatuiasca o lista a cererilor minerilor pe care s-o prezinte la o adunare de masa la Mina Lupeni. Se cerea reducerea zilei de munca de la 8 la 6 ore, revenirea la varsta de pensionare de 50 de ani, o reevaluare a criteriilor de concediu de boala, locuri de munca pentru sotiile si fiicele minerilor, recrutarea unui personal medical competent, care sa lucreze in mine, si prezentarea obiectiva a grevei de catre mijloacele de informare in masa (194). Dobre a prezentat aceste revendicari la adunarea de masa de la 3 august, unde au fost aprobate in unanimitate.
Ceausescu care se afla in concediu la Neptun a delegat imediat o comisie guvernamentala care sa se ocupe de criza si s-a decis ca Ilie Verdet, membru al Comitetului Politic Executiv, care raspundea de economie, Constantin Babalau, ministrul Minelor, Clement Negrut, primarul orasului Petrosani, si Ghinea, primarul orasului Lupeni, sa fie trimisi sa discute cu minerii. Acestia intentionau, fara indoiala, sa-i convinga pe mineri sa inceteze greva, dar nu li s-a dat prilejul sa procedeze in acest fel. Au fost inghesuiti de mineri, si chiar loviti, cand au incercat sa-si croiasca drum spre biroul directorului minei. Lui Verdet i s-a spus ca minerii nu aveau incredere in el, dat fiind ca inselase Comitetul Central cu privire la adevarata situatie din Valea Jiului, si i s-a indicat sa-l contacteze pe Ceausescu, cerand ca secretarul general sa vina la Lupeni sa discute direct cu minerii plangerile acestora. In acest scop, Dobre, Jurca si femeia anonima de la U.T.C. au hotarat sa-l transfere pe Verdet la Palatul Culturii din Lupeni, de unde-1 putea chema pe Ceausescu pe o linie telefonica speciala. Acolo, sub supravegherea unui grup de mineri, Verdet a repetat cuvintele care i-au fost dictate: “Veniti imediat, va rog, situatia este grava!”. Pentru a preintampina transmiterea oricaror alte detalii si pentru a-l face pe Ceausescu sa inteleaga ca Verdet era efectiv sechestrat, unul dintre mineri din escorta a trantit telefonul in furca.
(continuare in numarul urmator)
Dennis Deletant
Copyright Academia Civica
Note:
189 Romania, Forced Labour, Psychiatric Repression of Dissent. Persecution of Religious Believers, Ethnic Discrimination and Persecution. Law and the Suppression of Human Rights, New York, Amnesty International USA, 1978, p. 40.
190 Existenta textului lui Lazar a fost dezvaluita pentru intaia oara la 17 aprilie 1977, in “Sunday Times”, in cele saizeci de pagini se istorisea experienta minoritatii maghiare in Romania comunista si se enumerau masurile considerate de catre autor a fi deosebit de discriminatorii.
191 Citat din M.E. Fischer, op. cit., p. 245.
192 Citat din M. Shafir, op. cit., pp. 162-163. Unul dintre efectele economiilor draconice impuse de catre Ceausescu s-a manifestat, suprema ironie, in statutul limbii maghiare in Romania. Am descoperit ca din cauza reducerii programelor TVla doua ore pe seara, in 1988, copiii romani din Transilvania de vest apelau la televiziunea ungara pentru a se distra si in felul acesta invatau limba, ii revine astfel lui Ceausescu meritul de a fi luat o masura al carei rezultat direct a fost facilitarea raspandirii limbii maghiare printre copiii romani.
193 Aceasta ramane o relatare mai detaliata decat cea furnizata intr-un scurt interviu dat dupa Revolutie de unul dintre conducatorii grevei, Constantin (Costica) Dobre, cotidianului “Romania libera” din 13 ianuarie 1990.
194 La grève des mineurs roumains en 1977. Un témoignage, in “L’Autre Europe”, 11-12, 1986, p. 156.
