(decembrie 1947 decembrie 1989)
3. Neostalinism si teroare profilactica (1970-1989)
Opozitia deschisa
Ceausescu a sosit in aceeasi zi cu un convoi de masini negre, care au incercat sa forteze trecerea prin masele de mineri. Nu au reusit, iar Ceausescu a fost nevoit sa se dea jos din masina, pentru a-si croi drum catre biroul directorului minei, in timp ce minerii scandau lozinci (“Ceausescu si minerii!”, “Ceausescu si poporul!”), pe care Dobre ii convinsese in prealabil sa le rosteasca in semn de incredere in conducatorul partidului. Potrivit lui Hoszu, Ceausescu a fost total luat prin surprindere la vederea unui numar atat de mare de protestatari. Ochii-i fugeau de la dreapta la stanga si era clar zguduit de scena vazuta. Dobre a intrebat multimea daca sa lase mai intai pe secretarul general sa vorbeasca sau daca trebuie sa se faca mai intai cunoscuta lista plangerilor lor. Minerii au optat pentru cea de a doua varianta, iar revendicarile au fost citite in prezenta grevistilor.
Ceausescu a luat atunci microfonul din mainile lui Dobre si a declarat cu o voce tremuratoare: “Tovarasi! Nu aceasta este calea… Aceasta este o rusine pentru intreaga natiune… O rusine! Am luat nota de plangerile voastre.” A inceput direct cu cererea de scurtare a zilei de munca, in incercarea de a distorsiona ratiunea care a stat la baza hotararii de a o mari, Ceausescu a pretins ca, de fapt, conducerea partidului hotarase sa reduca orele de munca, dar aceasta decizie s-a ciocnit de opozitia minerilor. Aceasta insulta la adresa inteligentei minerilor a provocat replica: “Nu noi! Banditilor! Hotilor!”. Ceausescu a propus atunci ca scurtarea programului de lucru sa se introduca treptat la minele din Lupeni si apoi si la alte mine. Aceasta propunere a fost intampinata cu lozinca: “Sase ore pe zi de maine”. Ceausescu s-a infuriat, vizibil surprins de cutezanta oamenilor, care indrazneau sa-si exprime punctul de vedere in prezenta sa. Acoborat la nivelul amenintarilor: “Daca nu va intoarceti inapoi la munca, vom fi nevoiti sa nu ne mai purtam cu voi cu manusi!”. Aceste amenintari au fost intampinate cu huiduieli prelungite si cu strigate de “Jos Ceausescu!”. Atmosfera s-a mai linistit doar dupa ce Dobre a apelat la calm si le-a cerut minerilor sa-1 lase pe secretarul general sa termine ce avea de spus. Ceausescu a folosit prilejul pentru a vorbi pe o nota mai concilianta, acceptand o reducere a zilei de munca la sase ore in intreaga Vale a Jiului si fiind de acord sa construiasca fabrici care sa dea de munca familiilor minerilor. Apromis ca nu vor fi luate masuri de represalii impotriva celor care organizeaza greva si ca toti cei care se facusera vinovati de nemultumirea minerilor vor fi trasi la raspundere. Dupa ce s-au facut aceste promisiuni, minerii s-au dispersat si unii chiar s-au reintors la munca in schimbul de noapte. Dar a doua zi, 4 august, in ciuda promisiunilor lui Ceausescu, Valea Jiului a fost declarata “zona inchisa”, a fost trimisa armata, iar Securitatea a inceput reprimarile. Afost deschisa o ancheta pentru a se afla cine era la originea grevei, iar in lunile urmatoare cateva sute de mineri au fost trimisi in alte zone miniere, in timp ce unii, se spune, ar fi fost trimisi in lagare, la Canalul Dunare-Marea Neagra.
Faptul ca mijloacele de informare in masa romanesti nu au relatat despre greva din Valea Jiului dovedea suprema obedienta a presei, ca unealta manipulata de regim, si ilustra tactica interdictiei totale in materie de difuzare folosita de autoritati in intreaga perioada postbelica, pentru a bloca ajungerea unor informatii potential daunatoare pana la populatie. Accesul la informatie este esential individului pentru a se apara impotriva autoritatii, dupa cum manipularea este importanta pentru guvernantii care cauta sa se protejeze. Acest control al mijloacelor de informare si “igienizarea stirilor” s-au dovedit foarte eficiente in limitarea protestului si in inducerea unui simtamant de izolare si de dezamagire printre protestatari, jucand in acelasi timp un rol de automultumire: daca nu se relata nici o opozitie fata de regim, atunci majoritatea opiniei publice nu numai ca presupunea ca nu a existat asa ceva, dar, pornind de la aceasta presupunere, punea sub semnul intrebarii insusi rostul exprimarii opozitiei.
In ciuda acestei atitudini negative, s-au inregistrat incercari curajoase, desi spasmodice, ale unor grupuri de muncitori manuali de a infrunta autoritatile, in ianuarie 1979, un grup de cincisprezece muncitori de la santierele navale Turnu Severin l-au contactat pe Ionel Cana, medic generalist, care lucrase in judetul Olt printre muncitori si se mutase de curand in Bucuresti. Doctorul Cana isi castigase reputatia de a ajuta muncitorii sa intocmeasca petitii in care se plangeau de conditiile de munca si a cazut de acord cu propunerea celor care l-au contactat de data aceasta, sa infiinteze Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania. Declaratia de constituire a fost difuzata la Radio Europa Libera, la 4 martie 1979, de catre Noel Bernard, directorul Sectiei romane a acestui post de radio, iar sindicatul a atras peste 2.400 de semnaturi de sprijin din partea unor muncitori din orase ca Ploiesti si Constanta si a unor muncitori maghiari din Targu Mures si Timisoara. Preotul ortodox opozant Gheorghe Calciu s-a oferit sa le fie sfetnic spiritual. Grupul a difuzat un manifest cerand legalizarea sindicatelor neoficiale si respectarea dreptului de libera asociere, in luna aprilie, intr-o scrisoare deschisa catre Nicolae Ceausescu, sindicatul protesta impotriva arestarilor membrilor sai, printre care se numarau Cana si un economist, Gheorghe Brasoveanu, internat intr-un spital de psihiatrie in luna martie. Succesorul lui Cana la conducerea sindicatului, Nicolae Dascalu, a fost condamnat in iunie la 18 luni inchisoare sub pretextul ca ar fi transmis secrete de stat organizatiei Amnesty International.
Greutatile economice crescande impuse de Ceausescu au provocat mai multe greve la inceputul anilor ’80. Minerii din sapte mine metalifere din regiunea Maramures, din nordul Transilvaniei, au declansat o greva in septembrie 1983, in semn de protest fata de micsorarile de salarii introduse de noua lege a salarizarii. Securitatea a fost trimisa sa sparga greva. Ca urmare a reducerii ratiei zilnice de paine la 40 la suta pentru nerealizarea normei, muncitorii romani si maghiari au facut greva in noiembrie 1986 la fabrica de masini grele si la fabrica de frigidere din Cluj, precum si la fabrica de sticla din Turda. In Cluj circulau fluturasi cerand in ambele limbi “carne si paine” si “lapte pentru copiii nostri”, demonstrand astfel solidaritate interetnica. Oficialitatile de partid au trimis in graba alimente in fabrici si au promis ca vor rezolva plangerile muncitorilor, dupa care grevistii s-au intors la munca. La fel ca si in Valea Jiului, in 1977, Securitatea a pornit o ancheta cu privire la organizarea grevei si cativa muncitori au fost mutati in alte zone. In decurs de trei luni, tulburarile se intinsesera in rasaritul tarii, cuprinzand, pentru prima oara dupa mai multe decenii, atat muncitori, cat si studenti. Din nou, scanteia care a dat nastere acestor tulburari a reprezentat-o reducerile de salarii impuse pentru nerealizarea normelor de productie si problemele de aprovizionare cu alimente. La 16 februarie 1987, circa 1.000 de angajati de la Atelierele de material rulant “Nicolina” din Iasi s-au indreptat in mars catre sediul partidului, protestand impotriva reducerilor de salarii. Cererile lor au fost rapid satisfacute. Adoua zi, in ceea ce se pare ca a fost o actiune spontana, mai multe mii de studenti de la Universitate si de la Politehnica au marsaluit in centrul orasului in semn de protest fata de oprirea curentului electric si a caldurii in caminele studentesti, scandand: “Vrem apa sa ne spalam si lumina sa-nvatam!”. Autoritatile au cedat si, de data aceasta, nu s-a luat nici o masura represiva impotriva studentilor. La Atelierele “Nicolina”, totusi, 150 de persoane dintre grevistii de baza au fost concediati, dupa obisnuita “ancheta” condusa de Securitate.
In spatele acestei serii de proteste impotriva politicii economice a lui Ceausescu se afla introducerea unor masuri draconice, menite sa reduca consumul de alimente si de energie, precum si reducerile de salarii, in loc sa tina seama de semnalele pe care le reprezentau aceste tulburari din ce in ce mai numeroase, Ceausescu s-a avantat orbeste inainte, cu aceleasi masuri, indiferent se pare la consecintele acestora. Cupa privatiunilor se umpluse si un semn in acest sens a aparut la 15 noiembrie 1987, la Brasov, al doilea mare centru industrial al tarii.
Tulburarile au inceput doar la cinci zile dupa aplicarea decretului lui Ceausescu de reducere cu 30 la suta a cotelor de incalzire pentru consumatorii casnici si de instituire a unor amenzi pentru depasirea cotelor. Adaugandu-se reducerilor de salarii, aplicate a doua luna consecutiv, pentru nerealizarea sarcinilor de productie (ele nu puteau fi realizate, lipsind comenzile, intrucat piata interna stagna, iar exporturile scazusera), lipsei cronice de alimente, in special de cartofi, hrana de baza a locuitorilor Brasovului, restrictiile in privinta incalzirii au fost ultima picatura. Cateva sute de muncitori de la “Steagul Rosu” (22.000 de angajati) au iesit din schimbul de noapte si s-au adunat, aparent ca sa voteze (in acea zi avand loc alegeri locale la nivelul intregii tari). Au pornit in mars de la uzina, cam pe la 9 dimineata, in directia sediului judetean al partidului, aflat in centrul orasului, cantand imnul revolutiei de la 1848 “Desteapta-te romane!” si scandand “Jos dictatura!” si “Vrem paine!” Li s-au alaturat muncitorii de la Uzina “Tractorul” din Brasov (25.000 angajati), precum si multi alti locuitori, intalniti in drumul catre centrul orasului. Ajunsi in fata sediului, au fortat intrarea si au devastat cladirea, aruncand in strada dosare, carti, portrete ale conducatorilor, alimente de la cantina bine aprovizionata a activistilor. Dupa tulburari, au fost facute arestari si 62 dintre protestatari au fost stramutati cu serviciul in alte orase, mai ales din Moldova (195).
Disidenta
Faptul ca acest protest a avut loc intr-un mare centru industrial, a carui productie de camioane si de tractoare era in mare parte destinata exportului si ai carui muncitori fusesera inainte printre cei mai bine platiti din Romania, arata cat de adanca ajunsese nemultumirea fata de politica lui Ceausescu, mai ales dupa 1982, anul declansarii campaniei de austeritate in vederea achitarii datoriilor externe. Acest lucru a fost subliniat nu numai de catre Doina Cornea, o disidenta de frunte, dar si de catre un fost membru marcant al Partidului Comunist Roman. Mihai Botez, un matematician, candva consilier economic, un critic de vaza al lui Ceausescu, a dat o declaratie, subliniind ca protestele indicau “respingerea strategiilor economice si politice ale conducerii” si constituiau “un avertisment sever adresat de catre clasa muncitoare conducatorilor”. Botez a atras atentia ca “o represiune ar fi cea mai costisitoare optiune, cu implicatii dezastruoase pentru tara” (196).
Si mai semnificativa, si fara precedent, a fost interventia lui Silviu Brucan, fost redactor sef adjunct al cotidianului partidului “Scinteia” in anii 1944-1956 si ambasador al Romaniei in Statele Unite (1956-1959) si la Natiunile Unite (1959-1962). In seara zilei de 26 noiembrie 1987, acesta a invitat acasa la el doi ziaristi occidentali si lea inmanat o declaratie destinata corespondentilor occidentali din Bucuresti, punand in discutie autoritatea partidului si alertandu-1 pe Ceausescu cu privire la faptul ca s-a deschis “o perioada de criza in relatiile dintre Partidul Comunist Roman si clasa muncitoare”. Dupa ridicarea nivelului de trai din anii ’60 si ’70, “situatia muncitorilor s-a deteriorat, iar explozia de la Brasov este un semn ca s-a umplut paharul furiei si ca clasa muncitoare nu mai este pregatita sa fie tratata ca un slujitor ascultator”. El a atras atentia ca “represiunea poate fi urmata de o izolare totala, de data aceasta nu numai din partea Apusului, ci si a Rasaritului” (197). Extrase din declaratia lui Brucan au fost difuzate a doua zi seara la BBC, iar textul romanesc a fost transmis in intregime de serviciul roman al BBC, de Radio “Europa Libera” si de “Vocea Americii”, dand posibilitatea unor milioane de romani sa auda pentru prima oara un avertisment dat lui Ceausescu de catre o personalitate importanta a partidului.
(continuare in numarul urmator)
Dennis Deletant
Copywright Academia Civica
Note:
195 O lista cu 74 nume de muncitori eliberati dupa revolutia din 1989 a aparut in “Romania Libera” din 9 ianuarie 1990.
196 Vladimir Socor, The Workers Protest in Brasov: Assessment and Aftermath, Romania Background Report/231, “Radio Free Europe Research”, 4 decembrie 1987, p. 3.
197 S. Brucan, Generatia irosita, Bucuresti, Editura Universul si Calistrat Hogas, 1992, pp. 168-169.