Job pentru trei zile

La putin timp dupa sosirea in Canada, am ascultat la sugestia unei prietene slagare quebecheze. Printre ele era unul care se numea “Bon Dieu, donne-moé une job!” In timp ce ascultam vocea barbatului care se jelea ca n-are bani sa-si duca “blonda” la o bere, traiam o stare de jena pentru textier si, la sfarsit, una de amuzament. In vara asta insa, cautand un job pe plaiuri canadiene, mi-a revenit in minte slagarul pe care-l gasisem ridicol cu un an in urma.
Va amintiti, cu siguranta, proverbul “Cine cauta gaseste”. Dorind sa-mi platesc taxele la universitate, m-am apucat sa caut oferte de locuri de munca. M-am oprit la una care suna foarte tentant: “Cautam persoane care sa lucreze in publicitate, platim bine, nicio experienta nu este ceruta.” Iau telefonul, sun si mi se spune sa ma prezint a doua zi cu CV-ul. Caut apoi informatii despre firma, o gasesc pe Google si asa aflu ca are filiale pe toate cele patru continente. Bun, imi zic, optimista, e la doi pasi de casa, sper sa ma angajeze.
A doua zi ma prezint la sediul firmei P. din Longueuil. La intrare, cateva fotolii; secretara, amabila si vorbareata, imi ia CVul si dispare cu el in cabinetul directorului. Dupa 10 minute se intoarce si ma anunta ca domnul director ma asteapta.
Ce fel de slujba doriti dvs.? ma intreaba acesta si observ ca are o nuanta putin intrigata in voce. Pe birou zace Cv-ul meu onest, cu studiile universitare si postuniversitare, cu premiile nationale trecute la realizari si asa mai departe.
Un job pe perioada verii, raspund. Sunt studenta, trebuie sa-mi platesc taxele.
A, se lumineaza omul, in cazul asta, veniti maine, la ora 10h30 si incaltati-va cu pantofi fara toc.
Uite ce simplu se rezolva problemele in tara asta, mi-am zis, plina de multumire, in timp ce ma intorceam acasa cu vestea cea buna. Ce simplu e, nu ca la Romanica: telefoane, relatii, matusi, atentii, pachete, insistente si nervi.
A doua zi dimineata primesc telefonul secretarei, care doreste sa-i confirm prezenta si care ma sfatuieste sa nu ma imbrac in blugi si sa nu imi pun pantofi cu toc. Este randul meu sa fiu intrigata: de ce insista lumea asupra tocului de la pantof? Oricum, urmez instructiunile si sosesc la ora indicata. Primul meu job in Canada! Mi se prezinta seful direct (supraveghetorul), Louis si colegii de echipa (3 la numar), ne imbarcam toti intr-o masina pe care-o conduce “seful” si plecam la St-Lambert.
Fiecare este lasat cu o fisa de lucru tipizata si cu o harta pe care este marcat teritoriul pe care trebuie “sa-l acopere”. Eu raman ultima, cu maestrul Louis, care trebuie sa ma invete meserie. Coboram cu foile de lucru si cu ofertele si incepem sa ciocanim din poarta-n poarta, incercand sa aratam oamenilor ce mare sansa au ca leam batut noi la usa. Vindem, pentru jucatorii de golf, o oferta speciala, care prezinta avantajul catorva sedinte gratuite. Observ ca nimic nu-l descurajeaza pe supervizor, nici chiar sa prezinte oferta unei doamne care abia isi taraste picioarele.
De ce mai spunem textul daca vedem ca oamenii nu sunt interesati sau sunt prea bolnavi ca sa se bucure de oferta?
Pentru ca doamna poate avea baieti sau gineri care joaca golf sau poate stie un vecin care-ar fi interesat, ma lamureste, binevoitor, Louis.
Am marsaluit timp de cinci ore fara intrerupere, am vorbit cu zeci de oameni si am vandut o oferta. La fiecare oferta vanduta, aveam 45$. Dupa pauza de masa de 30 de minute, in care m-am intalnit cu ceilalti colegi, ne-am intors “pe teren” si am luat-o de la capat, pana cand am “curatat” tot teritoriul. La 19h20 ne-am intors la firma si, pentru prima data, am trecut de sectia destinata publicului si am intrat in cea pentru angajati… o sala mare, neingrijita, dezolanta, cu cele 8 porunci ale agentului publicitar scrise pe hartii lipite pe pereti. O sala lipsita de orice scaun (acestea se aflau doar in birourile supervizorilor) in care, dupa 8 ore de mers, am mai stat – tot in picioare inca doua ore jumate, ca sa ascultam discursurile patronului, directorului adjunct si supervizorilor. Am ajuns acasa dupa 10 seara, cu senzatia ca aveam ghiulele de plumb la picioare.
A doua zi am luat-o de la capat; dupaamiaza s-a pornit o ploaie torentiala.
Asteptam sa treaca ploaia si bem o cafea? am intrebat supervizorul.
Nu, a zis el, continuam. P
e ploaia asta? nu mi-a venit sa cred.
Asta nu e ploaie; oricum, acum oamenii sunt mai primitori si vindem mai bine, mi s-a raspuns.
Am continuat sa marsaluiesc prin ploaie pana ce s-au terminat cele 8 ore regulamentare trecute in Sfanta Biblie a Publicitatii, la nu mai stiu a cata porunca. La intoarcere la sediul firmei a trebuit sa dau examen cu cele 8 porunci – principii pe care mi le spusese supervizorul pe teren, dar pe care le uitasem intre timp. Am scris raspunsurile pe care mi le-a suflat Louis (supervizorii incasau cateva procente in plus din vanzarea facuta de fiecare agent) si am dat foaia la director. Dupa vreo 15 minute de asteptare, directorul adjunct ma invita in cabinet, pentru interviu. Dupa cateva intrebari banale, aud o propozitie incredibila pentru urechile mele, muiate de mersul prin ploaie.
Virginia, ce poti aduce tu nou pentru firma noastra?
Mi-am stapanit rasul si am raspuns ca ma voi gandi serios la ce as putea aduce eu nou firmei.
Ai putea sa infiintezi o firma de publicitate in Romania cu cate vei invata la noi, sunt sigur ca esti in stare, mi-a zis fostul bucatar-sef, ajuns director adjunct, cu o nota de pretuire in voce, dupa ce-i raspunsesem la intrebarea profund psihologica pe care mi-o adresase putin mai inainte: Cand vorbesc despre tine, prietenii spun ca Virginia este…. –
O femeie puternica, care stie ce vrea, am completat eu rapid, retinandu-mi in continuare, cu greu, rasul.
Felicitari!!! Ai trecut examenul, esti agent promotional la firma noastra, sa te prezentam directorului. Pe care il stiam deja destul de bine dar care, batand din palme, cu un aer fericit si o voce exploziva, a tinut sa ma felicite si el pentru marea realizare de a fi trecut si testul si interviul si cele doua zile de marsaluit.
Am ajuns acasa epuizata; cand m-a vazut, sotul meu mi-a zis : “N-are rost sa te mai duci, e o porcarie.”
A treia zi, m-am prezentat insa la firma. Ca de obicei, am plecat pe teren; in opt ore mi-am “curatat” teritoriul si am facut vanzari. Seara, la sediul firmei am fost felicitata cu pompa: VANDUSEM! Promiteam. Am asistat la sedinta, cu sentimentul ca stiu deja totul pe de rost. Ei bine, ma inselam: am realizat asta cand directorul firmei a spus: “De maine incolo, fiecare agent trebuie sa-si plateasca drumul, cate 7$ de fiecare pe zi. Am facut rapid o socoteala: 5 persoane intr-o echipa, 5×7 fac 35$. Socotiti si dvs.: cinci echipe care aduc firmei cate 35$ pe zi, cam cati bani se scot pe o saptamana.
Eu as veni cu taxiul, am spus, dar directorul nu m-a auzit sau s-a facut ca nu ma aude. Asa s-a incheiat a treia si ultima mea zi de munca la firma de publicitate P. din Longueuil. De atunci, cand ascult un slagar quebechez, ciulesc urechile.