Inceputurile mele canadiene se leaga de o intamplare memorabila. Intr-o seara geroasa de februarie, ratacit printre troienele uriase din centrul orasului Montréal, ma adresez primului trecator, in speranta iesirii din acest labirint glacial in care ma invarteam de cateva zeci de minute. Amabil, m-a condus la prima statie de metrou, unde mi-a dat si cateva bilete de calatorie, insotite de o carte de vizita. Era Victor Zilberman, o glorie a boxului romanesc, de a carui prietenie ma bucur si acum.
In prag aniversar, i-am pus cateva intrebari pentru cititorii ziarului Pagini Romanesti.
Cum ai ajuns in sala de box?
Eram un copil hiperactiv, intr-o agitatie continua. Oscilam intre fotbal, sportul preferat al copiilor din cartierul bucurestean unde locuiam si box. In 1963, m-am prezentat la clubul “Viitorul”, unde am fost acceptat.
Aveai o dotare speciala pentru box?
Nu. Eram destul de firav. Pentru prima data am boxat la semimusca. Apoi, castigand in greutate, am trecut prin cateva categorii. In 1966, am luat titlul national la juniori, iar la prima participare la Campionatul national al seniorilor am boxat la usoara, terminand pe locul trei. Abia in 1968 aveam sa castig primul titlu national, la semimijlocie.
Care a fost prima confruntare internationala?
“Manusa litoralului”, in 1968, daca imi amintesc bine. Am castigat, invingandu-i, printre altii, pe un danez si pe un olandez. A fost o experienta inedita pentru mine. Am participat la multe turnee peste hotare, iar la campionatele europene am luat de doua ori medalia de argint.
La cate Olimpiade ai participat?
La trei: Mexico (1968), München (1972), Montréal (1976). La prima, in Mexic, am parasit competitia destul de repede. In anul urmator, la europene, la Bucuresti, mi-am luat o revansa de orgoliu, invingandu-l pe campionul olimpic din Mexic. La a doua, in Germania, mi-am fracturat mana in meciul cu un portorican, am facut tot ce am putut, dar decizia i-a apartinut: 3:2. La a treia, in Canada, am reusit sa urc pentru prima data pe podiumul olimpic, luand medalia de bronz. Imi amintesc cu emotie cum am parasit “Satul olimpic”, lasand medalia in camera pe care o imparteam cu Costica Dafinoiu. Nu a fost nimic premeditat, a fost o decizie de moment, pe care nu am regretat-o niciodata. Multumesc, Canada!
Ai avut si deceptii?
Cine nu a avut? Nu am avut probleme materiale, desi nu ma scaldam in bani, dar aveam o usoara inadaptabilitate, un spirit nonconformist, nu de putine ori agresiv. Astea mi-au adus destule adversitati. Iubeam femeile frumoase (oh, vremuri!), participam la petreceri cu prietenii, dar cate nu am facut! Anul 1973 a fost un an negru pentru mine. Suspendat, fara antrenor, am trecut la clubul “Rapid”, m-am pus pe treaba si am castigat titlul national.
De aici, din Montréal, urmaresti starea boxului romanesc?
Bineinteles! Urmaresc totul si ma bucura succesele pugilistilor romani, indiferent de cluburile unde sunt legitimati, din tara sau din strainatate. Pastrez stranse legaturi cu fostii mei colegi: Alec Nastac (best friend!), Costica Dafinoiu, Simion Cutov, Mircea +imon si multi altii. De altfel, am revenit de cateva ori in tara dupa 1990, revazandu-mi cu bucurie prietenii.
Privind retrospectiv, esti multumit de cariera ta in box?
Las pe altii sa-mi evalueze rezultatele. Desigur, puteam mai mult. Am fost de opt ori campion national, de doua ori vicecampion european si participant la trei olimpiade. Este lungul drum al unui copil sarac, dintr-o mahala bucuresteana, pana la podiumul olimpic pe care am urcat la Montréal.
Cateva cuvinte pentru cititorii “Paginilor Romanesti”.
Le doresc sa aiba parte de cat mai multe victorii ale sportului romanesc, comentate de gazetari priceputi!
La multi ani, Victore!
