Stiu ca tot mai multi romani din Canada cocheteaza cu gandul de a se intoarce in Romania. Am intalnit aceasta dorinta la categorii diferite de oameni: de la proaspat sositi in Canada, dezamagiti de conditiile gasite aici, la tineri ajunsi in Canada pe vremea in care aveau doar 6-7 ani si care nu au cum sa stie mare lucru despre tara lor de origine; de la oameni bine instalati si integrati in tara de adoptie, dar care nu au reusit sa scape de nostalgia pamantului natal, si pana la cei care doresc sa se intoarca in Romania atrasi de oportunitatile de afaceri de aici. Fara a avea pretentia ca am epuizat toate categoriile vizate, trebuie sa-i amintesc totusi pe foarte multii pensionari care vor sa-si petreaca ultimii ani de viata in Romania.
De ceva vreme, imi petrec viata intre Montréal si Bucuresti. Din aceasta pozitie, de calator intre doua continente, simt nevoia sa impartasesc din experientele traite de mine, in speranta ca ele ar putea sa ajute pe cineva in a lua decizia de a se intoarce sau nu “acasa”. Nu-mi voi permite sa dau cuiva sfaturi, ci ma voi limita in a relata experientele traite de mine direct.
Proaspat intors in Bucuresti, dupa aproape doua luni de absenta, a trebuit sa merg sa-mi recuperez masina de la service; o lasasem acolo pentru o mica reparatie: schimbarea unei aripi, dupa ce gasisem masina usor avariata in parcare.
M-am urcat in primul troleibuz. De pe scari chiar, am auzit o voce suava care spunea ceva in difuzoare. M-am dumirit repede: era o voce inregistrata, care anunta statiile de pe traseul troleibuzului. Prima reactie a fost una de surpriza placuta: wow, asa ceva nici la Montréal nu am intalnit decat la metrou! Recunosc totusi ca nu sunt un fidel utilizator de transport in comun. Mi-am compostat biletul in vechile cutii de perforat pe care le stiam de ani de zile. Am observat totusi ca alaturi se aflau si niste aparate moderne de citit cartelele magnetice pe care le poti achizitiona de la casele de bilete. Am vazut apoi si panoul electronic pe care se putea citi statia care urma, precum si liniile de legatura. Nu mai conteneam sa ma minunez.
Dupa numai cateva statii, m-am dat jos din troleibuz si am luat tramvaiul 41. Desi era destul de aglomerat, am gasit repede un scaun liber. Am inteles imediat si de ce: de sub fereastra, un val de caldura m-a izbit violent in fata. Am intins mana si am constatat ca radiatorul era incins, desi afara erau peste 25 de grade. M-am ridicat si am gasit imediat un alt scaun liber. Aceeasi situatie. Am dat sa ma duc la vatman sa-i spun sa opreasca caldura, dar cineva tocmai facea acest lucru. Raspunsul a fost ca “sistemul de incalzire a ramas blocat pe deschis”.
Abia atunci am observat starea destul de jalnica a interiorului vagonului de tramvai. In dreptul vatmanului insa, panoul electronic indica numele statiei urmatoare. Lipsea vocea suava care sa faca acelasi lucru, eventual pentru nevazatori. In minte mi-a venit si imaginea troleibuzului din care coborasem cu cateva minute mai devreme: destul de vechi, cu scaunele tocite de folosinta, cu geamurile care zdranganeau. Avea insa panou electronic de afisaj si sistem de informare audio!
M-am intrebat care sa fie ratiunea pentru ca un primar sa aleaga intre instalarea unor sisteme sofisticate de informare cum multe dintre tarile bogate nu au si cumpararea unor mijloace de transport in comun noi sau repararea celor existente. Alta explicatie decat comisionul pe care o firma (apropiata cuiva din primarie) l-a incasat la momentul “tranzactiei” nu am gasit. Si, fiindca veni vorba de mijloace de transport in comun noi, trebuie sa stiti ca si acest lucru ar putea avea legatura cu celebrul comision. Altfel cum iti poti explica faptul ca autobuzele sau troleibuzele recent achizitionate de autoritatile romane sunt “de firma” (Mercedes) si, deci, printre cele mai scumpe din lume. Vorba unei familii de tigani pe care am surprins-o “negociind” ce produse sa cumpere in fata unui raft din supermarketul Cora: “dai un ban, da’stai in fata”.
Abia acum ajung si la treaba cu mecanicul meu, fiindca nu degeaba l-am pomenit mai devreme. Suparat ca firma de asigurari nu-i varsase inca banii pentru reparatia facuta, omul mi-a relatat ce se intamplase. Dupa ce inaintase dosarul cu detaliile reparatiei, compania de asigurari blocase efectuarea platii, pe motiv ca devizul era prea mic; astfel, cei de la asigurare au banuit ca, de fapt, mecanicul nici nu facuse reparatia. S-a dus omul la asigurari cu masina reparata si cu aripa veche, asa ca treaba s-a lamurit pana la urma. Asta ca sa vedeti cum se plateste faptul de a fi cinstit in Romania. In felul acesta, ajungi sa-i intelegi si pe “bietii” primari.