Vineri, 2 noiembrie, prima zi a Festivalului de Film Romanesc la Montréal propune publicului un film despre care s-a vorbit si s-a scris mult:California dreamin’, realizare care i-a adus tanarului regizor Cristian Nemescu premiul Un Certain Regard la Cannes, in 2007. Un premiu, de care, din pacate, regizorul nu a apucat sa se bucure.
Cristian Nemescu s-a nascut in 1979, la Bucuresti. Afacut studii la Academia de Teatru si Film, castigand deja din ultimul an de studii un premiu la Festivalul international de film studentesc NYU cu un scurtmetraj. Alt scurtmetraj al sau, Marilena de la P7(care va fi prezentat si el la Festivalul de Film Romanesc la Montréal), a fost selectionat la Cannes, in 2006. California dreamin’, ultimul sau film, se afla in faza de montaj in momentul mortii sale, la 24 august 2006. Nemescu si inginerul de sunet Andrei Toncu se aflau intr-un taxi, in momentul in care acesta a fost lovit de masina unui cetatean britanic (Ali Imran), care nu s-a oprit la semafor. Cei doi romani si-au pierdut viata in acest tragic accident.
Filmul lui Cristian Nemescu e o drama tipica zonei balcanice, care pare comedie pana-ti dai seama ce se intampla de fapt, structurata pe comicul social si de limbaj, contrastul intre culturi si cateva clisee tratate original: administratia corupta la toate nivelele, romancele usuratice, venirea americanilor etc. Un tren cu soldati americani, transportand in secret un radar destinat frontului din Iugoslavia, este oprit in gara Capalnita, undeva in Baragan, de seful garii (admirabil Razvan Vasilescu). Acordul dat de guvernul de la Bucuresti este verbal, iar el vrea documente vamale, e gara lui si face ce vrea acolo. Inclusiv “usureaza” marfarele, pentru a-si rotunji veniturile. Doiaru taie si spanzura, iar primarul si politistul nu au nimic de zis.
Vestea sosirii unui tren cu americani face in curand inconjurul satului, fetele se pregatesc de “asalt”, ora de spaniola (unde se comenteaza telenovele) devine brusc ora de engleza, iar primarul hotaraste sa sarbatoreasca inca o data aniversarea Capalnitei.
In satul unde nu se intampla nimic, fiecare incearca sa profite de evenimentul provocat de seful de gara Doiaru; e momentul sa spuna ce vor, sa iasa din starea latenta de asteptare sterila. Muncitorii de la fabrica falimentara vor sa afle americanii de greva lor; Doiaru se razbuna pe americani fiindca au venit prea tarziu (dupa ce parintii lui au pierdut fabrica si i-au luat rusii), primarul vrea sa se “infrateasca” cu cine s-o putea, iar fetele viseaza sa plece la bratul unui soldat. Chiar fiica lui Doiaru, Monica, (Maria Dinulescu, o prezenta tonica si convingatoare), care voia initial sa fuga de acasa. Intre timp, faxurile trimise la Bucuresti dupa aprobari sosesc in valuri intr-un birou gol si se revarsa dintr-un sertar.
Scenele savuroase, in care facem haz de necaz de ofurile noastre, se succed cu repeziciune: un Elvis tuciuriu, imbracat in alb, ingemaneaza Love Me Tender cu cantece de veselie, capitanul Doug Jones (foarte sobru Armand Assante) tine un discurs umanitar si eroic la caminul cultural, apoi asista la un spectacol Dracula la Southfork-Slobozia, la umbra turnului Eiffel local, soldatii romani se dau americani, ca sa farmece frumusetile locale. Povestea de dragoste dintre Monica si sergentul David oscileaza intre scene fierbinti si lirice, pe fondul unei pane de curent in orasul invecinat.
Trama culmineaza cu un adevarat razboi civil, o revolta impotriva lui Doiaru, de care americanii profita pentru a-si relua drumul spre Kosovo. Ei nu sunt nici salvatori, nici invadatori, sunt pur si simplu in trecere. Ceea ce schimba satul sunt propriile tensiuni, pana atunci in stare latenta. Schimbarea inseamna si plecarea tinerilor in cautarea unui destin propriu, in afara lumii satului.
Desi este neterminat (a ramas in faza de montaj), filmul lui Cristian Nemescu disparut absurd, la 28 de ani, intr-un accident de masina a obtinut premiul Un certain regard la Cannes. E o comedie izbutita, o chemare la viata si un indemn la actiune care se incadreaza firesc intre resemnata privire inapoi din A fost sau n-a fost si sobrietatea taioasa, premiata cu Palme d’Or a lui 4 luni, 3 saptamani si 2 zile.
Filmul care va inchide Festivalul in 8 noiembrie, Afost sau n-a fost?de Corneliu Porumboiu, s-a bucurat de distinctii importante, intre care Premiul Camera d’Or la Festivalul de la Cannes, in 2006.
Corneliu Porumboiu s-a nascut in 1975 la Vaslui. Dupa ce face studii in Stiinte economice, in 1999 este admis la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica”I.L.Caragiale” din Bucuresti. Din 2004 el este conferentiar la Facultatea de Film a UNATC.
Sunt unele orase in Romania in care, la 16 ani dupa evenimentele din 1989, iti vine sa te freci la ochi si sa te intrebi daca acestea chiar au avut loc. Daca esti realizator si proprietar de statie de televiziune locala, iti vine chiar sa faci o emisiune pe tema asta, intr-un prag de Craciun gri si paraginit. Si daca te cheama Cornel Porumboiu, faci o comedie trista sau o melodrama vesela si castigi Caméra d’or la Cannes.
Primele descoperiri, pentru mine, au fost Ion Sapdaru (director si actor la Teatrul National din Iasi) si Teodor Corban (coleg cu el) – bravo lui Cornel Porumboiu ca i-a gasit! Am avut placerea sa-i revad si in premiatele la Cannes de anul acesta: California Dreamin’si 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. Alaturi de ei, marele actor de la Brasov, Mircea Andreescu, pe care nu-l mai vazusem de mult, in rolul unui pensionar acrit si singuratic, care pandeste aprinderea luminilor pe strada, pe care numai rolul lui Mos Craciun il mai indulceste.
Actiunea se petrece fie in apartamente inghesuite in faimoasele cartiere de blocuri ale socialismului, fie in studioul TV improvizat de fostul inginer textilist cu vocatie de ziarist, Jderescu, (Teodor Corban) care simte imperios, la rascrucea a 16 ani “dupa”, nevoia sa afle, in direct, daca la ei in oras a fost sau n-a fost Revolutie. Daca a iesit adica cineva in strada inainte sau dupa anuntul fugii lui Ceausescu. Alaturi de el, profesorul de istorie Manescu, care din salariu de-abia isi plateste datoriile de la carciuma de cartier, in ciuda amenintarilor nevestei, si pensionarul Piscoci, care umple locul ramas liber.
Talk-showul hilar (parodie la amatorism sau chiar la falsa seriozitate a unor emisiuni de “maxima audienta”?) este precedat de un taraf latino-manelist savuros.
Manescu incearca sa-si restaureze respectul de sine, afirmand ca a iesit in strada in timpul Revolutiei, dar telefoanele telespectatorilor ii infirma versiunea. Treptat, tensiunea creste in studio si falsul profesionalism al lui Jderescu lasa locul unui limbaj necontrolat, dovada unei nervozitati prost stapanite. Proiectul de a contura un sentiment de apartenenta si identitate locala ia o turnura nedorita.
De fapt, suntem in fata unei resemnari cu multiple manifestari, care rabufneste din cand in cand, suma frustrarilor si ratarilor, orgolii ranite de provincie, pe care Cornel Porumboiu, originar din Vaslui, le cunoaste foarte bine, drept care se apropie de ele si cu o anumita duiosie si intelegere. Antologic este personajul buticarului chinez (dépanneurlocal), care suna in timpul emisiunii pentru a-i lua apararea lui Manescu, care nu numai ca-i este datornic, dar chiar il jigneste la betie. Replica lui, ca romanilor le place sa se spurce unii pe altii, poate da de gandit si comunitatii din Montréal. Care sper ca va fi prezenta in numar mare la acest film.
