Punctul pe vedere

Recunosc, sunt mai cusurgie din fire si nu reusesc sa trec in iniste peste mici aspecte care, altfel, nu deranjeaza pe nimeni altcineva. Ma refer aici doar la unul dintre ele: razboiul sexelor n Québec (nu stiu cum o fi in restul Canadei). Miscarea feminista, mai intai. Nu zic, a obtinut drepturi si paradrepturi pentru emei, insa a si bagat frica in cei de cealalta parte a baricadei.
Nimic nu mi se pare mai penibil decat sa aud la tot pasul, nedezlipite nicio secunda, asocieri de genul: “cetatenele si cetatenii”, “quebechezele si quebechezii”, “infirmierii si infirmierele”, “scriitoarele si scriitorii” etc. Si asta peste tot: in discursurile politicienilor si ale oricui se adreseaza multimii, dar mai ales in numele oficial al asociatiilor de tot felul. De parca olosirea unui singur termen pentru a denumi o meserie, bunaoara, ar reprezenta o imensa insulta adusa “sexului negliat”. Sau sa-i zicem gen?
Tin minte ca un amic, odata, imi atragea atentia asupra barbatilor care apar la tv, mai ales in reclame. “Parca ar fi toti niste handicapati”, imi spunea el, indignat. Trebuie sa recunosc ca avea dreptate. Mai nou, am inteles ca si-au mai dat si altii seama, asa ca a aparut un protest colectiv impotriva unui sortiment de mancare pentru pisici. Unde barbatul era pe post de pisica, gudurandu-se pe langa stapana posesoare de pliculete cu carnita.
Un alt aspect: cand vine vorba de basmaua musulmanelor, femeile de aici sunt cele mai aprinse: “Am luptat timp de decenii pentru egalitate in drepturi pentru ca acum sa avem tot timpul sub nas un simbol al opresiunii femeii de catre barbat?” “Nu-i barbatul, e Alah”, raspund musulmanele. Care mai zic ca nu se simt deloc opresate. Si ca poarta basmaua de bunavoie, fiind propriul “choix”. (Sa deschidem o paranteza si sa ne intrebam daca de “choix” e vorba si in cazul fetitelor de 10-12 ani care umbla cu capul acoperit…)
Cu femeile de aici nu e insa de glumit. Puternice, darze, stapane pe propriul destin, fara complexe, devoratoare de actiune si de placeri ale vietii, lasa mereu impesia ca un barbat in viata lor e doar o zorzoana agatata, pentru amuzament, la usa apartamentului. Sa ne mai mire atunci cand vedem tinerii cu privirile in pamant, cu urechile acoperite de mari casti muzicale, cu suras stingherit si alura de copii care-si asteapta mama? Nu deranjeaza cu priviri insistente, dar nici nu cedeaza, in autobuz, locul la nimeni, pot sa moara zece babe in jur sau sa cada zece gospodine sub greutatea sacilor de cumparaturi. Si nici macar n-o fac intentionat! Camaradereste, se grabesc sa ti-o ia inainte cand se deschide usa, cu riscul de a te pocni cu marele rucsac pe care-l poarta mereu in spate, precum isi cara melcul casa (la acest capitol, categoric, nu exista diferenta, femeile purtand vitejeste rucsacuri cel putin la fel de mari). Nu mi-a fost dat, de cand ma aflu pe aceste meleaguri, sa vad niciun tanar intinzand mana fetei cu care este ca s-o ajute la coborarea din autobuz, nici sa-i tina haina, iar gesturi precum a saruta mana unei doamne sunt pur si simplu de neimaginat. Sa fie oare razbunare?
In orice caz, daca miscarea feminista va continua sa actioneze asupra gintei masculine din Québec, ne vom trezi ca, intr-o zi, discursurile vor incepe cu : “Dragi quebecheze si dragi conjoints de quebecheze…”