Barbatii balcanici sau poate cei latini, ca am inteles ca se intampla si pe alte meleaguri mediteraneene si vestice, considera strada ca o scena care asteapta manifestarile lor de coolness. Barbatii se plimba pe aceste strazi cu pumnul ridicat si vocea stridenta, ca si cum ar fi stresati ca altfel ar fi cumva invizibili. Or avea dreptate: acasa unde sunt bine stiuti si nu mai au pe cine pacali sunt pusi pe mute. La serviciu, tot pe tusa stau. Din cand in cand, se mai iau de femeia care face curat sau de receptionista, ca ele sunt obligate, in principiu, sa nu treaca peste ei.
Cum se face barbatul roman vizibil pe strada? “Papuso vrei sa…, ce ti-as…” Si tot asa din cinci in cinci metri, indiferent cat de sleampata as fi fost in ziua respectiva. Coate date intre ei, ca vezi Doamne, ce gluma de bun gust au facut, cat sunt ei de curajosi si priceputi in ale lumii, basca doriti de toate femeile care nu au suficienta vana sa isi exprime admiratia si abandonul total.
Incerc sa le inteleg psihologia. Nu imi dau seama cum li se imbunatateste parerea despre ei insisi in urma celor cateva vorbe aruncate la care, invariabil, li se raspunde cu cate o privire de dispret (daca sunt invredniciti si cu asta) si o injuratura printre dinti. Nu este posibil sa creada ca va iesi ceva din asta. Doar se ocupa cu asa ceva de la 14 ani. Ma indoiesc ca s-a oprit, in toata aceasta perioada, cineva ca sa stea de vorba cu ei.
Pe langa cei obsedati de potenta lor sexuala, care vor sa ma convinga de castigul meu nelimitat daca i-as urma intr-o scara obscura de bloc, alti barbati care mi se mai adreseaza neinvitati pe strada sunt cei din spatele volanului. Nu stiu care o fi treaba cu chestia aia rotunda sau cu batul pe care il trec prin mai multe viteze, dar li se pare ca asta ii poate face foarte familiari. De data asta nu mai aud obscenitati, ci fraze la nivel de conversatie, ca si cum am fi prieteni de cand lumea si ne-am fi intalnit intr-un bar. La inceput ii urmaresc stresata, oi fi trecut pe rosu sau cine stie cum i-am incurcat in trafic si ma trezesc calcata. Primesc, in schimb, cate o cugetare adanca despre stilul meu vestimentar sau despre vremea de afara. Dupa care tasnesc cu scartait si barait insuportabil, ca sa le admir masina. Sincer… Ati vazut vreo revista pentru femei, cu masini? Nu ne intereseaza masinile voastre; in afara de cateva idei foarte vagi, nu vedem nimic dincolo de forma!
Acestia sunt cei mai inofensivi. De ceilalti, care nu se limiteaza numai la vorbit, nici nu mai vreau sa vorbesc. In scopul pastrarii zambetului pe buze si a cutitului in sertarul de la bucatarie, acolo unde ii este locul, fiindca vreau sa imi inhib instinctele ucigase am facut rost de un instrument din care muzica tipa la maxim, inabusind orice alt zgomot. Le vad acum doar figurile care arata diveste grade si manifestari de balcanism. Din obisnuinta, inca imi doresc sa cada intr-un canal la urmatorul pas pe care il fac, desi pe fundalul mut e ca si cum nu ar exista.
Astept barbatii sa ma lumineze si pe mine de ce trebuie sa merg pe strada ca si cum as avea de ocolit cine stie ce obstacole de jungla. Pareri, ceva?
Dana Lazar (www.hotcity.com)