Copiii din Tiha Bargaului

Am vazut zilele trecute, la televizor, niste imagini care m-au facut sa ma gandesc la Montréal. Un reportaj difuzat pe Realitatea TV prezenta niste copii care se deplasau la si de la scoala pe marginea unei sosele nationale, infruntand in orice moment pericolul de a fi loviti de camioanele care treceau in viteza prin zona. Zi de zi, elevi de clasele I-VIII din comuna Tiha Bargaului, individual sau in grupuri de pana la zece, isi infrang teama si soarta pentru a ajunge la scoala sau pentru a se intoarce acasa.
Explicatia pentru aceasta situatie a venit de la autoritatile locale, care au recunoscut ca, atunci cand au modernizat drumul european (?!?) E58, “au uitat” sa lase loc pentru trotuar. Din dorinta de a fluidiza traficul intr-una dintre cele mai mari comune din judetul Bistrita Nasaud, autoritatile au facut o sosea “expres”, dar au uitat complet de sutele de elevi care se deplaseaza zilnic la scoala.
Riscul unui accident este iminent. Am vazut copii care se strangeau unii in altii, pe marginea soselei, privind cu teama la mastodontii cu multe picioare care treceau la doar un metru-doi de ei, in mare viteza. Intr-o zi, cineva, un copil, doi parinti si un sofer vor cunoaste cel mai negru moment din viata lor. Este doar o chestie de timp.
Dar cazul comunei Tiha Bargaului nu este singular. Zeci, sute, mii si zeci de mii de elevi din Romania, copii care nu au ajuns nici macar la prima aniversare rotunda din viata lor, fac kilometri intregi pentru a ajunge la scoala. Kilometri care, de la caz la caz, trec prin zone pustii, unde nu intalnesc decat crivatul iernii sau tacerea padurilor, pe sosele aglomerate, invadate de bolizi cu multi cai putere sub capota sau de mastodonti cu picioare nesfarsite. Intr-o zi, o viata va fi curmata spre bucuria reporterilor tv, care vor mai face o transmisie in direct pentru a ridica audienta televiziunilor pe noi culmi de rentabilitate.
Ma uitam la oficialii din comuna Tiha Bargaului cum explicau, inocenti, ca “au uitat” sa faca trotuar si trecere de pietoni pentru elevii care merg zilnic la scoala din comuna. As putea sa pariez ca odraslele lor merg la scoala intr-o limuzina de fabricatie germana, cu sofer platit de la bugetul de stat sau comunal.
Ma uitam la ei si dintr-o data mi-am amintit de Montréal. Mi-am amintit de sutele de agenti de la semafoare care se arunca in fata masinilor imediat ce semaforul se pune pe rosu, pentru a face partie prichindeilor care merg sau se intorc de la scoala. Mi-am amintit de sutele de autobuze scolare, de culoare galbena, care, enervant uneori, isi scot bratul metalic pentru a bloca orice trafic atunci cand cei mici urca sau coboara din autobuz. Mi-am amintit de cozile nesfarsite de minivan-uri adunate ciorchine la intrarile in scoli atunci cand cei mici ies zgomotosi de la ore.
Mi-am amintit de toate astea si am realizat din nou, pentru a nu stiu cata oara, ca distanta dintre Canada si Romania nu se masoara numai in mii de kilometri, ci si in zeci de ani de ramanere in urma sau de mers inainte, cum vreti sa o luati. Si nu e vorba aici doar de tonele de asfalt pe cap de locuitor sau de sumele de bani alocate de la buget pentru nevoile sociale ale oamenilor. Veti ramane surprinsi sa aflati ca, uneori, Romania sta chiar mai bine decat Canada la unele din aceste capitole.
E vorba insa de mentalitatea oamenilor. Un primar “a uitat” sa lase loc de trotuar si sa vopseasca asfaltul intr-o trecere de pietoni, in asa fel incat copiii vecinului, ai fratelui sau ai celui mai bun prieten sa poata merge in siguranta la scoala. Nu i-a cerut nimeni sa puna un microbuz la dispozitia scolarilor, pentru ca se stia dinainte ca nu sunt bani decat pentru noua limuzina achizitionata de primarie.
Zilele trecute, statul roman a cheltuit peste o suta de mii de euro pentru a-si ingropa “eroul national” Dan Iosif, adus acasa de prin pustietatile Siberiei, unde s-a dus sa se trateze. Am vazut cum gloantele patriei, trase in aer de garda militara in cinstea unui deputat de drept comun, au mers direct in inima unui prichindel, undeva intr-un colt uitat de Dumnezeu, dar mai ales de guvernanti. Am calculat ca suta de mii de euro aruncata la gunoi putea sa insemne cumpararea a zece microbuze scolare second-hand din Occident.
Dar pentru asta e nevoie de alti oameni: de alti ministri sau parlamentari, de alti primari sau directori de scoli. Ii vom gasi poate, peste ani, printre scolarii care, sa speram, vor scapa de sub rotile limuzinelor oficiale, cu girofar, care trec cu 200 de km la ora prin tihele bargaului, pentru a-si duce stapanii – stapanii nostri la urma-urmei – sa-si doarma somnul, bine platit de altfel, in birourile modernizate mai ceva ca-n Occident.