Poate ca nicaieri in lume expresiile cursa electorala sau proces electoral nu au mai multa acoperire decat in alegerile prezidentiale americane.
Fireste, toate democratiile din lume pun in practica un sistem propriu de alegere si de validare a candidatilor si apoi de consultare electorala suficient de complex pentru ca el sa exprime vointa majoritatii populare, dar nicaieri nu vom intalni multimea de obstacole de care trebuie sa treaca viitorii presedinti americani.
Exista mai intai procesul de stabilire a candidatilor pentru fiecare partid prin alegerile primare, ceea ce, in sine, reprezinta un proces electoral foarte exigent si costisitor. Apoi Conventia nationala a partidelor valideaza rezultatele acestor alegeri primare si desemneaza, fiecare in parte, cate un candidat unic. Urmeaza in toate statele alegerea Colegiului electoral alcatuit din marii electori, declarati in favoarea unuia sau altuia dintre candidatii propusi de partide.
Abia electorii acestia il vor alege, oficial, in luna ianuarie, pe presedintele Statelor Unite dar, datorita loialitatii de partid, etapa aceasta finala devine o formalitate: rezultatul ei este total previzibil inca din luna noiembrie cand se cunoaste pentru fiecare candidat la presedintie numarul de mari electori care vor vota pentru el.
Sistemul acesta privilegiaza bipartidismul si da extrem de putine sanse candidatilor independenti sau apartinand unor partide mici, dar el functioneaza cu bune rezultate si cu acordul majoritatii americanilor.
Este scutit de tot acest proces presedintele in functie atunci cand dupa un prim mandat are dreptul sa-l solicite si pe al doilea. Cum presedintele Bush a beneficiat deja de acest privilegiu, alegerile de anul acesta, de la 4 noiembrie obliga toti protagonistii sa intreprinda, umar la umar, aceeasi cursa.
Lucrurile par mai complicate ca deobicei la alegerile actuale intrucat atat intre candidatii democrati cat si intre cei republicani exista, un echilibru extrem de volatil a carui evolutie este greu, daca nu imposibil, de prevazut.
La partidul democrat, al carui candidat favorit pare sa fie Hillary Clinton, talonata indeaproape de Barack Obama, volatilitatea aceasta este deja evidenta dupa numai doua alegeri primare in Iowa si New Hampshire, doua state mici dar importante fiindca ele pot da tonul intregii campanii.
In Iowa, contrar tuturor asteptarilor, a triumfat Barack Obama, iar Hillary s-a clasat abia pe locul trei, in urma celui de-al treilea candidat democrat, John Edwards. Rezultatul acesta a provocat in randul politicienilor un soc. Toata lumea s-a lansat in speculatii despre posibilitatea ca Statele Unite sa aiba primul lor presedinte de culoare, sondajele au inceput sa indice o ascensiune neta in New Hampshire a lui Barack Obama fata de Hillary Clinton. Se prevedea o noua victorie a senatorului de Ilinois… dar rezultatul a fost din nou imprevizibil. In New Hampshire cea din urma in Iowa a fost cea dintai!

O cursa in doi…
Urmeaza acum suspansul din 5 februarie, o hyper-marti, cum a fost deja numita data aceasta cand vor fi organizate alegeri primare simultane in 22 de state.
E o certitudine totusi ca dintre cei trei candidati democrati, John Edwrds are cele mai putine sanse la investitura partidului sau. Sloganul la moda in aceste alegeri este ”schimbarea” si Hillary Clinton incearca sa invoce in favoarea sa anumite initiative din timpul administratiei Clinton, contand in acelasi timp si pe sprijinul masiv al electoratului feminin.
Barack Obama, cu ale sale radacini paterne keniene, vorbeste nu numai de schimbare, ci si de unitatea tuturor americanilor, intr-un discurs echilibrat care-l distanteaza de radicalismul unor activisti de culoare. Partizan al retragerii din Irak, el nu poate fi acuzat de nimeni pentru sprijinul pe care l-ar fi acordat candva politicii irakiene a administratiei Bush, cum e cazul lui Hillary Clinton. Lipsa lui de experienta la cei 46 de ani, fata de Hillary Clinton (60 de ani) este compensata, cel putin partial, de farmec si de un dar natural de a convinge. E un personaj, cum se spune, charismatic. Dar asemenea calitati are si adversara lui.

Intre calcule si prudenta…
La Partidul republican situatia este complicata nu atat datorita imprevizibilului unei lupte dintre doi candidati vedeta, cat faptului ca asemenea candidati nu par sa existe sau pana acum nu s-au manifestat. In Iowa a castigat, Mike Huckabee, un republican putin cunoscut pana acum, care a facut campanie in favoarea valorilor traditionale, in fata principalului sau adversar, miliardarul Matt Romney, la fel de conservator si acesta.
Candidatii cei mai proeminenti, McCain si Rudolf Giuliani nu au faccut campanie in Iowa. Mc Cain a castigat insa alegerile din New Hamphsire in fata aceluiasi Matt Romney.
La 71 de ani, senatorul de Arizona are un parcurs politic bogat. Fost adversar al lui George Bush la investitura republicana din anul 2000, Mc Cain pare sa fi revenit cu o noua forta si cu idei care contrazic unele pozitii ale partidului sau, ca de exemplu cele legate de mediul inconjurator.
Rudolf Giuliani a ales sa-si pastreze energia si – desigur resursele financiare – pentru campanii in statele mai importante. Nu se stie daca absenteismul sau din acest inceput de campanie ii va fi sau nu de folos. Vom vedea ce se va intampla la 5 februarie, la acea hyper-marti de la care nu are cum sa se eschiveze.
Dar in raport cu concurenta din planul superior, intre democrati pe de o parte, si republicani pe de alta, sa fie oare semnificativ faptul ca mai toate relatarile despre alegerile primare incep invariabil cu vesti despre democrati?
Sa fie aceasta preferinta ziaristica o marca a interesului purtat candidatilor, un fel de barometru care prevede subtil deznodamantul, marele deznodamant din 4 noiembrie?
Greu de spus, dar posibil.