Aventurile unui judoka in Tara Soarelui Rasare (6)

Ne-am dus si la Tokyo pentru un stagiu de cinci zile la universitatea Gaku-gei. Luni, 23 iulie, avem intalnire cu un judoka din Singapore care stie suficient de bine japoneza ca sa ne fie ghid. Limba materna ii e chineza, dar vorbeste foarte bine si engleza. Aflu ca, in Singapore, toti sunt obligati de guvern sa stie engleza, altfel n-ar exista numitor comun: se vorbesc prea multe limbi.
Dupa vreo trei ore de schimbat la trenuri, ajungem. Tokyo e ceva imens, mai multe orase intr-unul singur. Ne asteapta profesorul Iteya care e capabil sa baiguie putin frantuzeste datorita unor lungi stagii in Franta: oui, oui comment ça va e un rezumat extensiv a ceea ce stie.
Ca tot veni vorba, tuturor li se pare ciudat ca nu vorbim deloc engleza, asta in calitate de canadieni. In fine, intram intr-un campus maricel de cateva zeci de hectare, si ne indreptam spre camera noastra studenteasca de patru dolari pe noapte. E o baraca-dormitor fara aer conditionat. Mobila nu exista. Din perete-n perete, tatami din pai de orez. Cateva perne japoneze umplute cu pietricele si nimic altceva.
Antrenamentul la Tokyo n-a fost cine stie ce dur. E vorba de studenti care se antrenau destul de serios de cinci ori pe saptamana, dar in nici un caz de viitori profesionisti ai domeniului. Gaku-gei e un fel de institut pedagogic, formeaza profesori de diverse materii, nu antrenori de judo.
O alta experienta in capitala Japoniei a fost vizita la Institutul de judo fondat de Jigoro Kano: Kodokan. E vorba de o cladire inalta de noua etaje, cu sali de judo la mai toate etajele. Salile sunt mari, patrate. Surpriza: intrarea pe tatami se plateste cam 7$ de persoana. Nicaieri in alta parte nu platisem pentru antrenamente. Antrenamentul e foarte lejer, pe tatami se afla in general oameni care vin dupa servici, sau scoala sa se recreeze facand putin judo.
Intr-o singura zi din saptamana vin aici judoka de calibru international: miercurea. Noi am fost intr-o joi.
Descopar ca la Tokyo primirea in restaurante si magazine e ceva mai rece. Ce vreti, oras mare, lume multa… Simt totusi o mica frustare cand la intrarea in restaurant nu mai sunt primit cu strigate si cantari de bucurie… Ma obisnuisem cu primiri de nas mare…
Liceul Meikei. La revedere Tokyo… De fapt ne pare bine ca plecam, ne lipseste mult aerul conditionat din camere, la caldurile japoneze, e un element care conteaza…
Intorsi la Tsukuba la aceeasi locatie, incepem antrenamentele la sala de judo a unui liceu. Locul e mai pe masura elevilor mei, care si ei sunt de aceasta varsta. Iar antrenamentele sunt lungi si dure, de sase-sapte ore pe zi, loisir-ul s-a terminat. Observatie: la antrenamentele foarte dure si lungi, timpul de recuperare – doua, maximum trei ore intre un antrenament si altul – este insuficient. Pe tatami, se afla circa 150 de elevi de liceu care duduie de energie si care nu vor altceva decat sa se masoare cu altii. Toti de centura neagra…
De fapt, in Japonia centurile colorate se folosesc numai la copii sub 12 ani. De la 12 ani incolo, ori alba, ori neagra. E simplu, nu ?…
Mie mi s-au parut foarte buni acei sportivi. Cu toate astea, aflu ca doar unul se calificase la faza finala a campionatului japonez de judo al liceelor. Ce sa mai zic de nivelul judo-ului in Japonia ?
Inca o informatie: in toate liceele japoneze (durata sase ani) kendo-ul, sau judo-ul sunt discipline obligatorii.