Podurile Montrealului (1)

Montréalul este un oras inconjurat de poduri. Este interesanta situatia aceasta a podurilor! Rolul lor este, sentimental vorbind, util, dar modest: fac legatura dintre doua locuri. Strabatem un pod grabiti, absenti, nerabdatori sa ajungem undeva. Acasa, la un spectacol, la o intalnire, la serviciu. Toata lumea iubeste o casa, o strada, un rau, o catedrala, o biserica, un parc, dar prea putini dintre noi iubesc un pod. Ca sa-l poti iubi, ar trebui ca podul acesta sa cuprinda si putina istorie personala, dar ce istorie poate cuprinde un loc a carui menire este sa-ti ingaduie sa treci cat mai repede de el?
Si totusi, in modestia lor, podurile acestea au grandoarea lor. Cu cat distanta pe care o acopera este mai mare, cu atat functia lor de auxiliare ale peisajului dobandeste o valoare de sine statatoare. Ele devin monumente aeriene care simbolizeaza triumful tehnologiei si spiritul de aventura al omului care detesta ocolisurile si prefera sa mearga drept si pe calea cea mai scurta acolo unde vrea sa ajunga.
De cate ori nu ni s-a intamplat ca trecand, cu spiritul nostru de „aventura” pe unul dintre podurile montrealeze sa nu fim plictisiti de traficul prea intens care ne obliga sa pierdem pe el un timp ce ni se pare mult mai pretios cheltuit in alta parte? S-ar cuveni poate cu acest prilej sa meditam putin si la numele acestor poduri. Printr-o coincidenta care nu e de loc stranie, multe dintre ele poarta numele unor personalitati istorice care nu in spatiu, ci in timp au avut rolul podurilor: au facut trecerea de la o epoca la alta, uneori mult pe deasupra contemporanilor lor.
***
Podul Jacques-Cartier
Probabil ca intr-un top al celor mai cunsocute personalitati din istoria Canadei, Jacques Cartier (1491-1557) ar ocupa unul dintre primele lucruri, daca nu chiar primul, ca explorator francez care, in trei calatorii facute intre 1534 si 1542, a « descoperit » Canada, adica de fapt a utilizat cel dintai acest nume, in 1535, pentru a desemna locul unde ajunsese, o zona din preajma orasului Québec.
De fapt, Jacques Cartier isi imagina a fi descoperit drumul spre vest, spre China si reputatele sale mirodenii. Cand in iulie 1536 revine in Franta din prima sa calatorie, el inca e convins ca s-a intors dintr-o expeditie pe coasta de est a Asiei. Cat priveste numele de Canada, acesta ar insemna in limba irochezilor ingramadire de cabane, sat ori targ mic. Cartier desemna astfel casele lungi, comunitare in care locuiau familiile de indieni si care puteau adaposti in jur de cincizeci de persoane. Tot Jacques Cartier este cel care, ajuns in zona Hochelaga, „digul castorilor”, boteaza o colina inverzita, inconjurata de campuri cultivate cu porumb, Mont Royal.
Cu iluzia ca a descoperit aur si diamante, Cartier se intoarce definitiv in Franta in 1542, din a treia calatorie, trecand peste ordinul conducatorului expeditiei, Jean-François de Roberval, care-i cerea sa continue explorarea regiunilor din preajma fluviului Saint-Laurent. In Franta, Jacques Cartier va supune expertizei „aurul” si „diamantele” procurate de la irochezii. Va avea dezamagirea sa afle ca nu daduse lovitura. Nu era bogat, acestea erau pirita si cuart, fara nici o valoare.
Dar descoperirea Saint-Laurentului a fost decisiva pentru istoria Canadei. Datorita fluviului, Franta a putut coloniza circa trei sferturi din continentul american si pana la ocupatia engleza, francezii au fost singurii „canadieni” de origine europeana. Asa se face ca mult mai tirziu, in 1863, romanul fondator al literaturii canadiene de limba franceza – care se va numi mai tarziu literatura quebecheza – se intituleaza Vechii canadieni. E un roman paseist despre viata senioriala a francezilor „canadieni” din vremuri ce pareau acum sa apartina unui trecut glorios.

Podul Champlain
La fel ca in micro-testele psihologice in care cuvantul mar atrage aproape automat cuvantul rosu, vorbind de Jacques-Cartier, ne vine imediat in minte numele lui Samuel de Champlain (1580-1635). El nu este marinar ca Jacques Cartier, ci, in primul rand, cartograf, geograf, explorator si apoi guvernator. Istoria intemeierii Québecului, de care este legat numele sau, ar fi meritat atentia scriitorilor romantici din secolul al XIX-lea. Este o istorie spectaculoasa din care fac parte complotul unui rebel, Duval, apoi tradarea acestuia de complotisti deveniti brusc scrupulosi, executarea lui Duval spre a da o pilda si altor rebeli, intemeierea unei colonii pornind de la o resedinta personala cu doua etaje, aliante cu sefi algonkini si huroni impotriva irochezilor, conflicte intre amerindieni, razboaie indepartate intre Anglia si Franta, urmate de ocuparea coloniei de englezi, un tratat de pace, cardinalul Richelieu care-l va numi in 1633 pe Samuel de Champlain, guvernator peste colonia infiintata in 1608. Numele ei, Québec, inseamna in limba indienilor algonkins, cris si micmac, explicase fondatorul in 1632, „trecere stramta”, indicand ingustarea fluviului Saint-Laurent.
Samuel de Champlain va muri la Québec, 1635, in ziua de Craciun, paralizat. Osemintele lui, ingropate sub o capela intemeiata de el care a ars in 1640, au disparut. Pentru mica istorie, sa notam ca Samuel de Champlain se casatorise la Paris, in biserica Saint-Germain-l’Auxerrois, la 20 décembre 1610 cu Hélène Boullé, o protestanta care nu implinise inca 12 ani si care s-a convertit la catolicism in 1612. Casatoria i-a adus sotului o zestre importanta, dar nu a fost fericita. Tanara sotie voia sa ramana in Franta. Abia in 1620 a acceptat sa-si urmeze barbatul in Canada – i se zicea atunci, Noua-Franta. Dupa patru ani de plictiseala totala intr-un fort populat aproape numai de barbati, s-a intors in Franta unde s-a calugarit la zece ani dupa moartea lui Samuel de Champlain. Murea si ea in 1654 intr-o zi de 20 decembrie care ar fi putut aniversa casatoria din 1610.

Ultimele articole

Articole similare