Omul din fata noastra ne spunea o poveste:
Cu multi ani in urma aveam o prietena de familie, Corina, cu care ne intelegeam foarte bine, si eusi sotia mea, Angela. Imprejurari dincolo de vointa si de limitele noastre omenesti au facut la un moment dat ca prietenia noastra sa inceteze. Nu ne-am mai vazut cativa ani timp in care ne-am multumit cu vestile pe care le puteam avea unii despre altii de la prieteni comuni. Dar printre vestile acestea nu am aflat una esentiala: fosta noastra prietena se imbolnavise grav.
Si intamplarea sau poate bunul Dumnezeu a facut sa ne reintalnim si sa reluam relatiile de mult intrerupte.
O regaseam pe Corina, asa cum o stiam dintotdeauna: inteligenta, vesela, curioasa,plina de proiecte,risipitoare, lacoma sa traiasca totul din plin, saraca, dar visand la o opulenta imposibila, plina de farmec si de contradictii… Casa ei era ornata de tablouri, de statuete, de obiecte de arta – modeste, dar de bun gust si cumparate cu eforturi eroice. Stiam din anii dinainte ca avea o fiica in Romania careia ii trimitea aproape in fiecare luna cateva sute de dolari din salariul ei modest de „préposée aux bénéficiaires”.
Pe vremea aceea, cunoscuse indeaproape toata nefericirea oamenilor bolnavi, aflati la sfarsitul vietii, angoasele, neputintele, vulnerabilitatea si singuratatea lor. Ne vorbea uneori despre ei cu un fel de detasare care ne parea putin cinica, dar niciodata nu judeca pe nimeni si nimic. Lua lucrurile ca atare. Cand ramaneam singuri, dupa plecarea ei, ne spuneam ca avea o fire tare. Credeam ca e vorba de o lipsa de sensibilitate, necesara in meseria ei…
Acum, ani de zile mai tarziu, nu mai era préposée. Era vanzatoare intr-un mic si elegant magazin de imbracaminte de pe o artera animata a Montrealului. Patroana tinea la ea ca la o prietena tare bolnava dar putin cam traznita. Fusese o vreme managerul magazinului, isi adusese fiica in Canada si se imbolnavise. Cancer la san, plus o hepatita care facea, ii spusesera doctorii, cancerul inoperabil…
Am reluat relatiile.
Cand am revazut-o prima oara, venind de afara cu Angela – retraiau impreuna una dintre bucuriile de altadata, umblau prin magazine fara sa cumpere mare lucru, mai mult sa priveasca – am intrebat-o cu un fel de sfiala: „Ce faci Corina?” A ras bine dispusa: „Bine, ma bucur ca te vad, ce sa fac? Bine.” Apoi fiindca aveam probabil o figura usor incurcata: „Te gandesti la boala? Doctorii mi-au spus ca mor intr-un an. Aiurea! Sa vezi tu ce teapa o sa le trag!” Pe urma totusi cu o unda de gravitate: „Rau e ca nu poti sa-ti mai faci proiecte pe termen lung. Dar o sa vad eu ce se mai intampla.” Si am trecut apoi, asezandu-ne la masa, la alte subiecte. Ea, mai ales, era foarte volubila si multumita ca suntem din nou impreuna. Vorbea despre fata ei care nu-si gasea nici un rost si nici prieteni buni nu avea, despre colegele de serviciu, despre filme pe care le vazuse de cand nu mai vorbisem, despre carti, despre razboiul din Irak, despre prieteni comuni, despre Romania – despre toate, niciun cuvant despre boala si suferinta. Aflasem totusi ca avea dureri mari si ca trebuia sa ia de doua-trei ori pe zi sedative foarte puternice.
Corina a fost de atunci prezenta in casa noastra de doua-trei ori pe saptamana. Am sarbatorit impreuna aniversari, zile de Craciun, ne-am bucurat impreuna oridecateori aveam un motiv cat de mic, am primit impreuna alti prieteni. Avea mainile din ce in ce mai umflate, fata tot mai devastata de o suferinta pe care prietena noastra o ascundea fata de toti. Cand cineva aducea vorba despre boala, ea intra in discutie firesc, fara sa fie stanjenita dar si fara interesul unui bolnav obsedat de ce i se intampla. Reincepuse sedintele de chimioterapie si purta peruca. Faceam fotografii, zeci de fotografii. Uneori, cand eram mai multi si discutia era mai animata, o vedeam ca se retragea incet intr-un fotoliu. Cateodata, parca ii trecea un nor pe fata si Corina se ridica si mergea la baie. Stiam ca isi lua acolo fiola de morfina fara de care nu mai putea sa reziste.
Dupa sedintele de chimioterpaie, a fost avertizata, ca mai are de trait sase luni. S-a inscris intr-un program-pilot. Cobai. „Alte sanse n-am, ne spusese ea linistita. Poate sunt norocoasa”.
A durat viata asta care se putea termina in fiecare clipa aproape trei ani. Doctorii erau contrariati, toate pronosticurile lor pesmiste nu se adeverisera. Corina se tinuse de cuvant, „le trasese o teapa”…
Si brusc, intr-o zi, telefoanele ei aproape cotidiene au incetat. N-a mai aparut nici la magazinul unde lucra si care se afla la cateva sute de metri de blocul nostru. Angela a cautat-o la telefon, acasa. Da, i-a spus Corina, se simtise rau, de aceea nu mai telefonase.
Ne-am dus la ea, s-o vedem. Eram in ajun de Craciun si ne-am gandit ca-i face bine sa stie ca n-o uitam de sarbatori. Era singura, fiica era plecata. Ne-a povestit. Cu doua zile inainte, cazuse in zapada si nu mai avusese putere sa se ridice. Era cu fata ei si au ajuns la Urgenta. Deocamdata, nu mai putea merge la serviciu. „Dar cine stie ? Poate ma fac bine. Doctorii mi-au spus ca am apa la plamani, nu stiu ce-o fi asta. O sa caut pe Internet sa vad ce este.”
La plecare, ne-a condus pana la usa si a avut pentru prima data cu un accent dramatic in voce: „Multumesc ca ati venit, petrecere frumoasa diseara si nu uitati sa va bucurati de fiecare clipa!”
De o saptamana Corina nu mai e nici acasa. E la spital. N-a mai putut indura, a trebuit pana la urma totusi sa se interneze. Angela s-a dus s-o vada si i-a pregatit sa manance lucruri despre care stia ca-i plac. Prietena noastra era acum mai istovita ca niciodata, dar totusi brava. Au ras. Au vorbit iar despre tot felul de maruntisuri. Corina i-a spus in treacat ca a avut dureri mari. Angela i-a spus, tot in treacat, ca ea, Corina, ne lipseste mult. Au trecut iar la alte subiecte… Si spre sfarsitul vizitei: „Vezi Angela, aici toata lumea e bolnava ca mine. Eu nu ma mai intorc acasa. Ai sa vezi tu ce frumos o sa fac eu aici, in rezerva asta! Aici au grija de mine… Asta-i viata. Acasa nu ma mai descurc singura, iar fiica-mea e mai mult plecata, le are si ea pe-ale ei, saraca…” Apoi cu o stralucire umeda in ochi: „Imi pare bine c-ai venit!”
Marti, spre seara, cand am ajuns acasa, i-am telefonat Angelei pe telefonul celular: „Sunt la spital, cu Corina, mi-a zis, stam afara de vorba. Schimba si tu doua cuvinte cu ea” „Ce faci Corina, nu va e frig afara?” „Nu, nu, e bine. Zapada asta e atat de frumoasa si aerul… e bun…sunt fericita ca exist. Tu ce faci?”
Corina, prietena noastra, e tot in spital. Priveste inca in jurul ei, se gandeste ce sa puna, ce sa aduca de acasa ca sa fie frumos in camera aceea modesta si spera.”
Omul s-a ridicat obosit de pe scaun: “Despre speranta ei voiam sa va povestesc”, a zis si a dat mana cu noi, inainte de a iesi din redactie.
Povestea Corinei este intrutotul reala. Unele amanunte nesemnificative si numele persoanelor au fost schimbate din motive de confidentialitate.