Iubiri pasionale (4). Ion Antonescu si Maria Nicul

Una din marile iubiri interbelice a fost cea dintre maresalul Ion
Antonescu si sotia sa Maria.
Al treilea maresal al Romaniei, cum mai era denumit, s-a nascut la 2 iunie 1882, la Pitesti, intr-o familie de militari. Dupa terminarea liceului s-a inscris la scoala Fiilor de Militari din Craiova, unde a fost sef de promotie, distinctie trecuta pe placa memoriala amplasata la acea scoala. A urmat apoi cursurile scolii de Infanterie si Cavalerie de la Bucu­resti. Intre 1904 si 1906 si-a perfectat studiile la scoala de Cavalerie din Targoviste, pentru ca in final, in 1911, sa fie un absolvent stralucit al scolii Superioare de Razboi din Bucuresti. Parcurge toate treptele ierarhiei militare, de la sublocotenent, in 1904, pana la cea de maresal, in 1941.
A fost numit in Marele Stat Major, avand diverse functii de conducere, atasat militar la Paris, in 1922, apoi la Londra si Bruxelles, intre 1923 si 1926. A fost comandantul scolii Speciale de Cavalerie Targoviste, al scolii Superioare de Razboi Bucuresti, sef al Marelui Stat Major, comandantul Diviziei 3 infanterie, al Corpului 3 Armata si, in final, comandantul grupului de armate romano-germane, pana in momentul arestarii.
A fost ministru al Apararii, al Afacerilor Straine, presedinte al Consiliului de Ministri si sef al statului intre 5 septembrie 1940 si 23 august 1944. Dupa abdicarea regelui Carol al II-lea in favoarea fiului sau Mihai I, devine conducator al statului, asociindu-se la guvernare pentru cateva luni cu organizatia Garda de Fier.
In 1919, a fost decorat de regele Ferdinand cu Ordinul Militar Mihai Viteazul, pentru reusita operatiunilor militare din Tran­sil­vania. La 21 august 1941, a fost decorat de regele Mihai cu acelasi ordin militar pentru contributia personala la victoria trupelor ro­mane in Basarabia, Bucovina si Transnistria.
La 23 august 1944, a fost arestat. La 31 august a fost dus la Moscova de generalul Tevcencov si tinut doi ani in U.R.S.S. la temuta inchisoare Liublianka, unde a fost anchetat. In aprilie 1946, adus la Bucuresti cu un vagon de clasa a treia, a fost judecat si condamnat la moarte. Executia a avut loc in Valea Piersicilor de langa inchisoarea Jilava, la 1 iunie 1946, ora 18. Avea 64 de ani. A cerut sa fie impuscat de soldati ai armatei, nu de gardienii inchisorii. Vazand ca i-a fost refuzata si ultima dorinta, a replicat “Canaliile, canaliile“. Dupa ce in vara anului 1940 tara fusese ciopartita de vecini, Ion Antonescu a fost solutia de urgenta la care s-a apelat pentru a conduce guvernul cu o mana de fier. Predecesorii sai oferisera pe tava 99.926 km. patrati si se debarasasera prea usor de 6.829.547 de locuitori nefericiti. Basarabia si Bucovina de Nord au fost ocupate de U.R.S.S., Ardealul de Nord ocupat de Ungaria si sudul Dobrogei de Bulgaria. O tara milenara, ciuntita de rapacitatea vecinilor, cu largul concurs al galantoniei conducatorilor sai. Incercarea lui de a recupera prin tratative teritoriile pierdute si populatia aflata in deriva s-a soldat cu un esec total. Multi l-au considerat criminal pentru intentia de a recapata, cu arma in mana acele provincii si pentru deportarile in Transnistria. Sunt relevante ultimele randuri scrise sotiei sale inainte de a fi executat: “imprejurarile si oamenii nu au ingaduit sa facem binele pe care l-am dorit cu atata pasiune tarii noastre. Suprema vointa a decis altfel, am fost un invins, au fost si altii…multi altii. Eu n-am fost un om politic, n-am fost in vechime in cadrul nici unui sistem politic. Am fost omul tarii pe care am considerat-o totdeauna deasupra monarhiei si a partidelor politice. Am fost chemat de regele Carol sa mi se incredinteze o inal­ta functie in stat, ocazie cu care i-am spus ca nu se poate forma o armata sanatoasa intr-un stat bolnav. Trebuie statul sa-l vindecati“.
Maresalul demonstra ca a fost sabotat. S-a aflat inconjurat de intrigi si prefacatoriile ce mi­su­nau din belsug in mediul societatii de atunci.
La 17 mai 1946, in ziua cand i s-a adus la cunostiinta condamnarea la moarte, maresalul Ion Antonescu i-a scris sotiei pe nu­mele de alint: “Scumpa mea Rica, Am stat cu fruntea sus si fara teama in fata Justitiei, dupa cum stau in fata judecatii supreme. Asa sa stai si tu. Sunt pregatit sa mor. Dupa cum am fost pregatit sa sufar. Nu regret si nu regreta nimic. Ultima mea dorinta este sa traiesti. Retrage-te intr-o manastire. Acolo vei gasi linistea necesara sufletului si bucata de paine pe care azi nu ti-o poti plati. Poa­te ca te vei gandi ca langa mine va trebui sa fie si ultimul tau locas. Scoborand in mormant, eu azi si tu maine, ne vom inalta. Sunt sigur. Va fi sigura si dreapta rasplata. Te strang in bratele mele cu caldura si te imbratisez cu dragoste. Nici o lacrima. Ionel.”
Cu o ora inainte de executie, Antonescu a ce­rut sa-si vada sotia pentru ultima oara. Si-a scos ceasul de la mana si in momentul cand i l-a dat acesteia i-a spus : “Sa nu-l lasi sa se opreasca, sa-ti inchipui mereu ca e inima mea care bate pentru tine.”
Aceasta scri­soare in original a fost confiscata la 6 iunie 1946, cand trei barbati l-au arestat pe Titus Stoica, fostul avocat al maresalului. Prevazator, avocatul a copiat-o la repezeala si petecul de hartie l-a ascuns intre arcurile de sub fotoliu. Ciorna a fost gasita recent de un tapiter care a reparat fotoliul respectiv.
In perioada 1944 -1946, Maria a fost interogata in inchisorile sovietice. Adusa in tara a suportat infernul concentrationar din inchisoarea Malmaison. Intre 1950 si 1955, ea a fost supusa torturilor fizice si morale, la inchisoarea Mislea, de langa Ploiesti. A fost deportata, apoi la Latesti, in Baragan, unde a stat pana in vara anului 1964, avand sanatatea subrezita. Este ingropata la cimitirul Reinvierea din Bucuresti.
Intre cei doi, a fost o frumoasa poveste de dragoste, cu toate ca avea multe momente de sobrietate cazona. Ion Antonescu se afla la a doua casnicie, si Rica la a treia. Maria Rica Niculescu s-a nascut la Calafat in anul 1892, fiind fiica Anghelinei si a capita­nului Teodor Niculescu. Din prima ei casatorie cu Gheorghe Cimbru, comisar de politie la Calafat si Braila, a rezultat un fiu care s-a imbolnavit de poliomielita. Intre maresal si copil s-a sudat o puternica prietenie, astfel incat multi apropiati au crezut ca este chiar fiul demnitarului facut cu Elvira Panaitescu, prima sa sotie. Dupa arestarea lui Ion An­tonescu in 1944, martorii afirma ca acel copil nevinovat a fost impins de la etaj de Emil Bodnaras, iar guvernanta Fraulein Schultz a fost impuscata. O alta sursa precizeaza ca tanarul vlastar s-a aruncat singur in gol la aflarea vestii arestarii maresalului pe care il iubea nespus de mult. Presimtea ca il asteapta clipe grele, speriat, mai ales de privirile celor ce patrunsesera in camera in frunte cu Emil Bodnaras. Al doilea sot al Mariei a fost francezul Guillemme Auguste Joseph Pierre Fueller, fost bijutier care a dat faliment la Paris, motiv ce a determinat-o pe Maria sa revina in Romania. Faptul ca sotia sa avusese deja doua casatorii l-a facut pe Antonescu sa se confrunte cu unele greutati. In primul rand, nu putea sa critice cu vehementa viata amoroasa a regelui Carol.
Imaginea maresalului din viata privata difera de cea din viata publica. Unii l-au considerat doar un dictator sangeros, dar dincolo de omul autoritar, cu mana de fier, el era un bun familist. Isi iubea sotia, avea o viata normala, ca orice om in mijlocul celor dragi. Era obligat, la o viata sobra, datorita functiilor detinute, dar tandretea si delicatetea lui in viata de familie erau reale si s-au manifestat tot timpul.
Maria a fost cu greu acceptata in protipendada bucuresteana de la sfarsitul anilor ‘30. Maresalul a infiintat pentru ea Comitetul de Patronaj al operelor sociale, o organizatie de binefacere care se ocupa cu strangerea fondurilor pentru front. Pe langa Maria Antonescu, la conducerea acestei organizatii caritative, se afla si sotia maresalului Prezan.
Ion Antonescu este un personaj al istoriei noastre pe care trebuie sa o acceptam cu bune si rele.
In incheiere, mai trebuie precizata alcatuirea completului de judecata, puternic implicat politic, instruit in spiritul revansei, avand in componenta factori de decizie care nu cunosteau ce reprezinta un act juridic, dar care in documente se numea Tribunalul Poporului. Erau ”juristi” calificati direct la ”locul de munca”, retezand vietile multor personalitati. Toti faceau parte din cunoscuta triada de stanga : Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat si Frontul Plugarilor. Doi erau muncitori – Vasile Nita si Ion Pauna – unul a fost plugar – Jovita Dumbrava – iar ultimul, la origine, chelner, Dumitru Saracu. Presedintele, Alexandru Voitinovici, era un magistrat mediocru, dar apreciat de factorii politici ai momentului, cu o cariera modesta, adus din spatiul moldav. Cei patru exponenti ai ignorantei patriotarde au judecat un conducator al statului.
Incredibil ! Degeaba posteritatea se va inchina consternata, intrebandu-se cum a fost posibil.
Si astfel s-a intrerupt o frumoasa casnicie cu zile bune si mai putin bune, cu perioade critice si fericite, prin care trece orice muritor. Ion Antonescu si Maria s-au iubit cu adevarat in niste vremuri vitrege.
Dupa ce a fost eliberata si pana a trecut in lumea umbrelor, la 18 octombrie 1964, din cauza unui al treilea infarct, Maria a cautat, inutil locul de veci al sotului, sa-i aprinda o lumanare.
In schimb, ateii care au stat in spatele acelei executii, precum si a masacrarii anticomunistilor aruncati in gropi comune, fara cruce, isi dorm somnul de veci intr-un imens mausoleu al eroilor comunisti, situat in Parcul Carol, din Bucuresti.