Fudulia si lucrul de mantuiala sunt zodiile sub care inca mai sta impietrit destinul romanesc. Si asta ne-o spun fara ocolisuri tot mai multi observatori ai Uniunii Europene sau specialisti in diferite domenii.
Dornici de innoire, noi batem insa apa-n piua si speram ca poate totusi o iesi ceva, desi nu cunoastem niciun precedent.
Asa se explica de ce multi bani comunitari alocati programelor culturale se intorc la finantator in lipsa unor proiecte eligibile. Pironiti comod in scaunul deciziei, dincolo de usile capitonate in epoca de aur in care mai dorm microfoanele securitatii, diriguitori cu diplome expirate, in miopia lor culturala, intorc suspicios cand pe o parte, cand pe alta proiecte ambitioase, avansate de cei care mai cred in steaua lor, si cauta formule sofisticate sa le respinga numai spre a nu-si tulbura tihna scadenta pana la pensie.
Asa se explica de ce intr-un domeniu ca acela al cercetarii etnologice, in care ei au multe de facut, romanii cred ca stiu totul despre ei si se mira totusi ca nu le merge tocmai bine.
Societatile etnografice de pretutindeni nu au putut sa faca pasi reali si definitivi spre modernism decat dupa ce au inteles necesitatea evaluarii de sine. Romanii, cei mai tristi europeni, mistuiti de inertii stravechi, de boli endemice si de recesiuni economice, prefera sa-si lase destinul in voia sortii decat sa vada cu seriozitate cauzele care le dau aceleasi lovituri de sute de ani.
Etnologii occidentali, desi traiesc in societati care s-au debarasat de tarele traditiei, avertizeaza totusi asupra riscurilor de a se intoarce la ele, la arhaicul degradant.
Teme care vizeaza antropologia politica, psihica, judiciara, a etnobiologicului, a artei, a vizualului, a sanatatii etc. nu au reusit sa intre si in preocuparile cercetatorilor romani, desi societatea romaneasca reclama in egala masura concluzii competente si solutii eficiente. In timp ce in Franta, de pilda, cercetarile profesorului, Didier Fassin (Universite Paris 13, Directeur de l’IRIS) consacra mai multe studii perceperii si impactului comandamentelor sanatatii publice (Sante publique; Societes, developpement et sante; Les metiers de la sante; L’espace politique de la sante etc.), antropologia romaneasca, atata cata e, ramane departe de astfel de preocupari, etnologia ramane cantonata la granita cu folcloristica, iar tinerii cercetatori nu sunt sustinuti in cercetari de anvergura, relevante in contracararea unor efecte trenante.
Cele cateva teze de doctorat (aproape se pot numara pe degete), cate s-au promovat in ultimii 15-16 ani in etnologie, sunt mai mult contributii teoretice decat angajari in cercetarea diagnostica a fenomenelor, iar cele si mai putine cate au facut-o raman nevalorificate.
Pe de alta parte, in subordinea consiliilor judetene fiinteaza centre de conservare si promovare a culturii traditionale, cu bugete bine sustinute, a caror activitate esentiala ramane in cele mai multe cazuri organizarea de festivaluri folclorice sau de expozitii tematice; mai nimic in cercetare, desi organigramele acestor institutii sunt full de specialisti. La nivelul publicatiilor de specialitate, tot mai putinii etnologi veritabili, prin sincopa prelungita a Revistei de Etnografie si Folclor, se vad lipsiti si de ultima ratiune de a fi si, inainte de a se pierde, se risipesc prin anuarele unor institutii muzeale, ale unor fundatii, prin cele ale unor reviste judetene si, cu amabilitatea colectivului redactional, in Academica, revista editata de Academia Romana.
Toate acestea ne determina sa percepem tot mai clar o ciudata traditie a lucrului de mantuiala, sinucigasa pentru orice initiativa valoroasa.

Publicitate