Nimeni nu va sti niciodata ce-ar fi putut deveni Ingrid Betancourt ca politiciana. Desigur, eforturile internationale, combinate cu o miscare de recul din partea FARC, fireasca dupa disparitia numarului doi Raul Reyes, ar putea conduce, cu putina sansa, la eliberarea ei. Dar dupa sase ani de prizonierat, dupa suferinte fizice si morale greu de imaginat prin junglele columbiene, politica si-a pierdut desigur pentru ea, orice sens.

Ingrid Betancourt s-a nascut in 1961 la Bogota, dar si-a petrecut o mare parte a copilariei si a tineretii la Paris unde tatal ei, ocupa un post la UNESCO.

Dupa absolvirea Institutului de stiinte politice de la Paris, s-a casatorit cu un diplomat francez, si a avut doi copii. A calatorit in numeroase tari, dar in cele din urma a decis sa revina in Columbia. Imboldul i l-a dat un eveniment care ar fi trebuit s-o faca circumspecta: asassinarea unui candidat la presedintie, Luis Carlos Galan, cu un program de lupta impotriva traficului de droguri si a coruptiei.

Si-a spus ca nu poate sta deoparte si ca este in masura sa-si ajute tara, astfel ca, in 1990, a divortat si s-a intors la Bogota. Aici a devenit deputata in 1994, s-a recasatorit cu un columbian, a infiintat un partid propriu si s-a facut remarcata pentru virulenta cu care combatea coruptia din timpul presedintelui liberal Ernesto Samper. In 1998, a devenit senatoare, si l-a sprijinit in alegerile prezidentiale pe viitorul presedinte Pastrana care insa, foarte repede, a dezamagit-o. A scris, de ase­menea, o carte de succes, publicata in mai multe tari, Cu mania in suflet, despre coruptia columbiana.

Cum vor fi coexistat in mintea lui Ingrid Betancourt imaginile despre regimul Pastrana pe care si ea il sustinuse, si cele despre FARC a caror retorica populista le adusese cu cativa ani mai inainte o simpatie populara ce se mentinea inca, in pofida atacurilor teroriste, a rapirilor si a presupusului trafic de droguri? Andres Pastrana Arango, criticat pentru cedarea in fata FARC a unui teritoriu de marimea Elvetiei, banuit si de mituire, era din ce mai impopular. Si, in plus, detestat pentru numeroasele sale voiaje de placere platite din banii publici.

Este posibil ca Ingrid Betan­court sa fi nutrit o neutralitate relativ binevoitoare fata de FARC, percepute ca adversare ale unui regim la fel de corupt ca si cel dinainte. Nu era singura politiciana care putea gandi in felul acesta.

Din militantismul acesta dezamagit s-a nascut poate intentia ei de a candida la presedintia tarii.

In februarie 2002, negocierile cu FARC sunt intrerupte si presedintele Pastrana ia hotararea sa reocupe zonele demilitarizate.

Ingrid Betancourt, decide sa mearga impreuna cu o prietena, Clara Rojas, intr-una din aceste zone, in comuna San Vicent del Caguan, spre a-l sprijini in alegeri pe primar, membru al partidului ei.

Era o initiativa de-a dreptul temerara. La ultimele baraje de la intrarea in comuna, este avertizata de militari ca s-a semnalat prezenta in imprejurimi a unor guerilleros, ca este foarte riscant sa mearga mai departe si ca nu i se poate garanta securitatea.

Ingrid nu ia in seama avertismentele, semneaza chiar un document potrivit caruia isi asuma toata responsa­bilitatea pentru decizia luata, si masina ei este lasata sa treaca mai departe. Cele doua prietene vor intalni alte baraje, de data asta ale FARC, li se va ingadui sa treaca de unele, dar, in cele din urma, vor fi totusi arestate. Clarei Rojas i se ofera eliberarea, ea insa refuza spunand ca prefera sa ra­mana alaturi de Ingrid. Va ramane sase ani.

Mediatizarea deosebit de intensa in favoarea eliberarii lui Ingrid Betancourt a atins punctul culminant la sfarsitul lui februa­rie cand au aparut vesti nelinistitoare despre sanatatea ei. Potrivit lor, Ingrid ar suferi de hepatita B si s-ar afla intre viata si moarte. Presedintele Sarkozy, care, mult timp, a apelat la serviciile de mediere ale lui Hugo Chavez, a declarat ca este dispus sa se intalneasca imediat cu conducatorii FARC, daca acestia accepta s-o elibereze pe Ingrid Betancourt, si ca se angajeaza s-o aduca personal in Franta. Era o promisiune, o initiativa atipica, asa cum sunt multe dintre actiunile presedintelui francez.

Se pare ca despre posibilitatea aceasta se discuta in Ecuador, prin intermediul unor oficialitati ecuadoriene. Atacul lui Uribe de la 1 martie a risipit, cel putin temporar, orice iluzie. Este, pentru familia ei si pentru toti cei care in lumea intreaga s-au mo­bilizat ca s-o salveze, un suspans greu de suportat.

Departe de ei insa, populatia Columbiei – care acum detesta FARC in proportie de peste 90 la suta – este multumita de eficacitatea presedintelui ei. Pe care, de altfel, George Bush l-a incurajat, felicitandu-l si asigurandu-l de tot sprijinul in fata “provocarilor” venezuelene.

Poate ca inaintea atacului, cineva, undeva, in vreo cancelarie columbiana a fluturat o hartie semnata de Ingrid Betancourt…