Este destul de nelinistitor cat de fragila poate fi pacea intre tarile din America de sud, si cat de repede o criza umanitara – sensibila, desigur, dar nu de mari proportii – se poate transforma intr-o criza diplomatica si militara grava! Criza aceasta, care implica tari cu zeci de milioane de locuitori, ameninta stabilitatea unui intreg subcontinent.
Faptele au cunoscut o inlantuire rapida. Columbia presedintelui Alvaro Uribe, confruntata cu o miscare de gherila comunista FARC (Fortele Armate Revolutionare din Columbia), aparuta in urma cu zeci de ani, se afla, in acelasi timp, in centrul atentiei si datorita negocierilor pentru elibeÂrarea lui Ingrid Betancourt, nenorocoasa candidata la presedintia Columbiei, rapita de FARC in urma cu sase ani. Negocieri in care sunt implicati, printre altii, presedintele Venezuelei, Hugo Chavez si presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy.
Ori tocmai cand aceste neÂgocieri pareau sa aiba ceva sanse de succes, pe 1 martie, trupele columbiene au facut o incursiune in teritoriul ecuadorian unde aveau loc discutiile si l-au omorat pe unul dintre conducatorii principali ai FARC, Raul Reyes, numarul doi in ierarhia miscarii de gherila.
Incursiunea aceasta, aplaudata in Columbia de majoritatea populatiei, a indignat insa Ecuadorul, care a vazut in ea o incalcare a suveranitatii sale si, de asemenea, Venezuela, pentru care presedintele columbian s-a dedat la un act de razboi. Amandoua tarile, si Ecuador si Venezuela, au rupt relatiile diplomatice cu Columbia si au masat trupe la frontierele lor cu ea.
Brazilia, Peru, Cuba, toate celelalte tari ale Americii de sud au declarat ca regreta actiunea Columbiei, dar Statele Unite au sustinut-o.
Escaladarea militara este insotita, fireste, de acuzatii reciproce grave. Alvaro Uribe este “criminal, mincinos, trisor” in timp ce presedintele ecuadorian, Rafael Correa, si cel venezuelean, Hugo Chavez, sunt acuzati ca ar acorda – contrar legalitatii internationale – asistenta teroristilor columbieni. Ba mai mult, presedintele Chavez ar subventiona genocidul intrucat, potrivit unei scrisori ajunse in stapanirea fortelor columbiene, el ar fi platit 300 de milioane de dolari pentru eliberarea a noua ostateci dintre cei 39 detinuti de FARC.
Exista asadar trei actori importanti in aceasta criza – cele trei tari cu peste 84 de milioane de locuitori. Dar de fapt, cel mai important este al patrulea – FARC – in absenta caruia aceste evenimente n-ar fi avut loc.
Fortele Armate Revolutionare din Columbia au aparut in anii 60 ca o bransa militara a Partidului comunist columbian si ele au ajuns la un moment dat sa ocupe circa 40 % dintre comunele tarii, sa aiba intre 18 mii si 20 de mii de luptatori si sa lupte simultan pe 60 de fronturi, cu grupuri de minimum o suta de combatanti.
In 1984, presedintele conservator Belisario Betancourt initiaza un proces de pace, precedat de un acord de incetare a focului. Drept urmare, FARC creeaza o miscare politica larga, Uniunea Patriotica, si participa la alegeri cu un succes notabil la ambele niveluri – si national si regional.
Dar actiunile de gherila dintr-un trecut apropiat, chiar daca par sa fie prescrise de guvern, nu sunt uitate de grupurile paramilitare, infiintate prin anii 70 ca o contrareactie la virulenta FARC. Asa se face ca intrati in legalitate, circa 4.000 de conducatori si de cadre politice ale Uniunii Patriotice si ai Partidului comunist sunt asasinati in circa un an si jumatate.
FARC se reintorc in clandestinitate, reiau lupta cu aceleasi mijloace dinainte, procurandu-si resursele financiare din impozite pe culturile de coca in zonele ocupate, din rapiri urmate de rascumparari si, cu mare probabilitate, din traficul de droguri.
In anii 90, influenta lor printre micii proprietari de loturi cultivate cu coca din sud si printre taranii saraci, carora le promit o reforma agrara, este tot mai mare asa incat presedintele conservator Andres Pastrana Arango decide in 1998 sa deschida noi negocieri de pace si demilitarizeaza cinci regiuni din tara, insumand peste 40 de mii de kilometri patrati. Negocierile esuand, presedintele Pastrana revine, cu ajutor financiar american, la solutiile de forta si porneste razboiul pentru recuperarea zonelor demilitarizate, devenite tot atatea fief-uri ale FARC.
E un razboi de uzura care continua inca in timpul alegerilor prezidentiale ce aveau sa fie castigate in 2002 de actualul presedinte, Alvaro Uribe Velez, din Partidul Unitatii Nationale.
Presedintele Uribe ar fi trebuit sa infrunte o rivala – senatoare, fondatoare in 1998, a unui partid politic Oxigeno Verde, dinamica, energica, extrem de populara, cu o dubla cetatenie, columbiana si franceza.
Dar rivala aceasta nu se mai afla in calea lui. Se numea Ingrid Betancourt si fusese rapita la 23 februarie de luptatori ai FARC intr-unul din teritoriile pe care ei inca le mai stapaneau.